TABLETA DE DUMINICĂ: COSTINEL STANILĂ -Dezamăgiri – cu dus și întors…

Dezamăgiri – cu dus și întors…

Dezamăgirile sunt și ele partenerii noștrii de viata, alături de visuri, iubiri, speranțe etc… Plecăm la drum cu soarele promisiunilor tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte, îmbăiați în sângele zmeului, cu gândul că nimic nu ne poate atinge, deși avem conștiința frunzei lipite de corp care a lăsat o părticică din noi sensibilă la atacuri mai mult sau mai putin externe, un simbolic călcâi al lui Ahile – aici vom fi loviți la un moment dat de săgeata dușmăniei, invidiei, ranchiunii… dar parcă cel mai greu resimțită este dezamăgirea. 

De ce? – păi tocmai din cauza nerealismului cu care începem un drum, o etapă din viața: orbiți de soarele pomenit mai sus, plecăm cu două așteptări nerealiste care, ulterior, vor deveni ca două pietre de moară pe care le vom trage după noi – Sisifi reîncarnați ce se încăpățânează să creadă, pe de o parte, că cei din jur sunt acolo pentru a-i ajuta pe ei, iar, pe de alta parte, ei înșiși sunt veniți pe lume pentru a-i ajuta pe cei din jur. 

Un timp, la adăpostul caminului familial, propriul călcâi al lui Ahile este neexpus și, astfel, nu cunoaștem, nu percepem încărcarea negativă a dezamăgirii. Pe măsură însă ce parcurgem copilăria și avansăm în adolescență, prima tinerețe – și nu numai, când începem să ne îndepărtăm de confortul familiei în căutarea propriului drum, încercăm primele dezamăgiri: un prieten care îți trădeaza un secret, un altul care îți trădează încrederea, ș.a.m.d.. 

Într-o primă fază percepem dezamăgirea care ne afectează pe noi, cea care este îndreptată împotriva noastră și pe care o resimțim plenar – ca pe acel pumnal înfipt în inimă. Însă, uneori, se poate întâmpla și invers – noi să fim cei care dezamăgim. De data asta, tot într-o primă fază, în anii adolescenței și poate chiar și mai târziu, dăm o importanță redusă dezamăgirii produse de noi înșine, poate chiar o trecem cu vederea – voit sau ne-voit – în funcție de importanța persoanei respective în viața noastră. Mai târziu, în funcție și de așteptările pe care le avem raportat la noi înșine, vom încerca să evităm dezamagirile inclusiv față de persoanele care nu au un rol important în viața noastră.

Cu timpul, cum se spune, pielea se tăbăcește iar noi ne maturizăm și începem să ne percepem mai realist viitorul mai mult sau mai puțin apropiat. Acest realism ne pune la adăpost împotriva dezamăgirilor proprii, însă devenim mai sensibili la cele pe care le provocăm. Dezamăgirile la care am fost supuși anterior, coroborate cu negativismul adiacent, corespunzator, ne dau imboldul de a ne construi un tip de personaj propriu care să nu dezamăgească, să nu provoace în exterior acelasi negativism. 

Din păcate însă, nu întotdeauna acest lucru este posibil, aici fiind în joc un alt atribut care este independent de voința și puterea noastră: percepția celor din jur. Astfel, acțiunile noastre perfect justificabile, corecte din punctul nostru de vedere, pot fi percepute eronat de persoana  alăturată, iar, în acest caz, apare o dublă dezamăgire: a persoanei pe care ai dezamăgit-o și a ta – datorată faptului că buna ta intenție nu a rezonat conform așteptărilor. Iar aceasta pare să fie cel mai greu de gestionat.

Acum, în funcție de atitudinea pe care o adoptăm în fața dezamăgirilor avem două căi pe care le putem aborda, în funcție de cât de mult suntem interesați să cultivăm pozitivitatea: ori putem sa ne ridicăm din nou, să ne scuturăm de praf și să o luăm de la capăt, ori – cel mai rău – să cădem în nepăsare. Evident, nu este de dorit, însă există un anumit nivel de anduranță pentru fiecare, iar dezamăgirile, prin repetiție, au tendința să-l depășească.

E alegerea noastră ce facem, ce cultivăm – până la un punct…

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro