PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Poezia fără amortizor

soft guerilla, de Teodora Coman, Casa de Editură Max Blecher, 2019

 

Cum poate un poet să neliniștească altfel decât folosindu-și poezia ca pe o armă fără amortizor, ca pe un permanent și de neoprit manifest, ca pe un pumn de boxeur (da!) bine înmănușat și bine strunit, care lovește permanent fața căreia îi putem spune realitate dar, în același timp, nelăsând-o să își spargă echimozele, să explodeze, menținând-o într-o disponibilitate a încasării loviturilor una după alta și de a „contempla” continuu efectele ei. Așa am „primit” poezia Teodorei Coman, ca pe o picătură chinezească transformată într-o serie de lovituri de neoprit, care izbesc fidel și neobosit porțile care nu se lasă deschise decât în urma acțiunii lor hotărâte.

Tot ce ne este propus aici să citim are un rost, tot ce ne este propus aici să vedem are un rost, și tot ceea ce înțelegem și vedem din ce este aici are rostul bine stabilit să bulverseze, să epateze, iar întrebările care urmează să se transforme pe loc în dorința și puterea de a acționa, de a renunța la amăgirea prin neparticipare. Fiecare poem este și are efect de manifest care impune acțiunea, care propune ridicarea privirii și implicarea în ducerea lui la capăt. Este un mod pătimaș de a impune, un mod care evită romanțarea, propunând siguranța pe care ți-o dă curajul de a acționa, odată asumat.

ești dispus să accepți/ provocări în necunoștință de cauză…

Citind soft guerilla ești invitat să faci față întrebărilor care provoacă neliniște și care mențin această stare, ești invitat să mergi pe picioarele tale în locuri în care ai vrut să crezi că nu sunt la îndemâna ta, și va trebui să duci toate acestea la capăt singur. Te mai poți ajuta pe parcurs de micile avantaje pe care, dacă poate, ți le va pune la dispoziție peisajul. De aceea, trebuie ca fiecare pas pe care îl faci în adâncul acestei cărți să fie bine așezat și să lase loc de ajuns și sigur pentru următorul. Capcane nu există, fiindcă realitatea expusă aici este de ajuns.

uneori, numai hazardul te duce într-o direcție bună…

Odată intrat nu te mai poți întoarce, odată intrat nu mai poți ieși, singura opțiune rămasă este mersul înainte, căutarea devenită un pic obsesivă a ceea ce ai de făcut. Sunt uneori indicii că ești pe drumul cel bun, că luminița care se vede ar fi capătul și că ar putea să urmeze finalul, odihna, dar totul este înșelător, pentru că Teodora Coman impune un ritm care nicidecum nu poate fi soft.

când taci în stradă zile la rând/ nu poți fi acuzat de nimic…

După ce parcurgi aceste etape, după ce oboseala impune, să zicem, un ritm mai lent, atunci reușești să vezi totul mai bine și să simți cu adevărat prin ce ai trecut și ce ai trăit de-a lungul acestui parcurs. Acum, cu adevărat, se face simțită durerea, acum pleoapele ochilor larg deschiși vor să se închidă și nu mai pot, și de aici realitatea se transformă în ceea ce a putut fi oarecum evitat până în punctul acesta. Acum, de aici, totul se vede! De aici, din miradorul în care te-a urcat poezia Teodorei Coman, poți să cuprinzi cu privirea adevăratul dezastru, poți simți efectul sigur și copleșitor pe care poezia ei l-a adus în fața ochilor tăi.

Din acest loc nu mai este nevoie să mergi, pentru că nu mai ai unde, iar singura posibilitate este să rămâi să lupți, să te alături celor care, ca și tine, au cunoscut cele desfășurate aici și să continui împreună cu ei. Este singura soluție care poate ajuta, care poate face ca toate acestea să rămână, iar poemul strigat să rămână și să se facă auzit cât mai mult și cât mai amplificat.

Teodora Coman a ales această cale, a inciziei directe, fără anestezie și fără atenționare, și este posibil ca metoda ei de a „opera” să fie cea mai bună, să fie calea vindecătoare.

deși adevărul e concret ca toate instinctele primare…

Manifestul poem, sau poemul manifest își găsește calea de a reda, de a arăta realitatea rea și crudă, realitatea care nu se mai lasă înlocuită, care nu mai lasă alunecarea pe șinele scenei locuite de noi a unui alt decor. Poemele sunt creuzete în care fierb neliniștile privind prezentul, viitorul, care se trag, care vin toate din același trecut neliniștitor, trecut care și-a lăsat atât de ușor nereușitele să renască și să apară din nou.

nu euforie/ la mici fisuri de sistem, nici cădere la fiecare abuz…

Aici, în volumul soft guerilla, găsim tot ceea ce a „reușit” să nu ne lase să funcționăm normal și firesc, aici ne aflăm cu mare ușurință propriile urlete cărora destul de des le-am pus surdină și nu le-am lăsat să se facă auzite și/sau văzute. Acest volum de poezie este mâna întinsă pe care Teodora Coman ne-o pune la dispoziție, pentru ca eliberarea fiecăruia dintre noi să poată să fie ceva firesc.

pacea nu este nici familie, nici tradiție, nici loc de joacă,

nici aură mistică, nici somn, poate calmul retroactiv al unei

memorii încă neatinse de uitare, dar nimic din manevrele de

sustragere, evaziune, autoapărare, cedare, resemnare, oboseală,

izolare….

Teodora Coman ne împacă cu noi și cu tăcerile noastre propunând un titlu înșelător: soft guerilla, și ne distribuie rețete viabile pentru a ne putea vindeca de așa zisa oboseală care justifică noncombatul păgubos și dureros pe termen scurt. Sau pe termen lung…

 

Gabriel Enache

cititor/publicist/scriitor/

 


Regata Valeriana

Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro