ortooxacell kiss2022.gif Flax

STRATEGII DE DISTANȚARE – Lecţia de pedagogie

Se spune că obiceiurile vechi dispar greu, că lupul schimbă părul, dar năravul ba. Poate că uneori este nevoie să moară lupul pentru a se schimba năravurile. Poate că alteori obiceiurile proaste mor de la sine.

 

După atâţia ani ca profesor, după atâta mizerie aruncată de presă pe veşmântul profesiei mele, după atâtea incidente şi tragedii în care şcoala a fost blamată, inclusiv pentru lucrurile de care nu se face vinovată, îmi permit o incursiune retrospectivă în viaţa mea de elev. Brusc, tiparul unei violenţe gratuite şi foarte rar justificate (de parcă ar putea să existe vreo justificare) s-a ivit după ani în care nici măcar nu am stat vreodată să mă gândesc la toate acele episoade din perioada când treceam prin şcoala primară şi gimnazială. Mi-au rămas în minte numele unor oameni de care ar fi trebuit să-mi amintesc cu plăcere. Din păcate, memoria este selectivă. Adună neobosit momentele plăcute şi neplăcute în egală măsură. Ţii minte fie profesorii răi, fie profesorii buni, dar niciodată pe cei aflaţi la hotarul dintre cele două adjective. Acelaşi lucru mi se întâmplă acum, când am ajuns la rândul meu profesor. Nu ţin minte decât numele elevilor foarte buni sau foarte slabi, niciodată pe cele ale elevilor din zona de mijloc, marcată de o mediocritate înfiorătoare.

 

Revin la perioada copilăriei mele şi, din ceaţa uitării, se întrupează numele unor oameni, deşi cu greu îi pot numi aşa. Unii dintre ei au trecut în lumea celor drepţi, dacă aşa ceva poate fi spus despre persoane care au uitat să fie drepte cu cei cărora ar fi trebuit să le fie dascăli şi mentori. Ce importanţă mai au acum aceste nume ale unor fiinţe care au pus bătaia mai presus de iubirea pentru profesie şi pentru copii ? Mai contează oare că fiecare dintre ei avea propriul stil de a bate elevii, de parcă îşi propuseseră să înfiinţeze şcoli de arte marţiale, nu şcoli unde să clădească principii şi caractere? Mai are importanţă, după atâţia ani, 30 ca să fiu mai precis, că învăţătoarea ne bătea sistematic cu băţul peste palmele plăpânde, din te miri ce motive ? Îmi mai pasă oare că, după ce ne lovea cu o sete şi o ură demne de o cauză mai bună, ne cerea să scriem frumos la ora de caligrafie ? Câtă matematică mai puteam învăţa când profesoara ne lungea perciunii şi ne aplica cu palma o tangentă peste faţă ? Cum să îmi mai placă sportul, când profesorul ne disciplina cu o palmă bine croită după ceafă ? De ce aş mai fi învăţat la biologie după ce primeam un set de falange, carpiene şi metacarpiene peste epiderma din zona occipitală a craniului?  Am învăţat biologie, dar nu pentru că metoda aplicată la clasă m-ar fi motivat în vreun fel. Cum să înveţi de plăcere la geografie, când profesoara cunoştea mult mai bine relieful obrajilor noştri, pe care îi „mângâia” de prea multe ori cu nişte palme fine, dar grele, ce i-ar fi dat oricând dreptul să participe la un meci la categoria supergrea ?

 

 

Aş spune că toate aceste evenimente din trecut nu mai au nicio relevanţă. Dar nu o fac. Pot spune însă că, pe lângă lungul şir de nume de care aş prefera să nu îmi mai amintesc, există două care mi-au croit destinul şi mi-au insuflat iubirea pentru profesia mea. Profesoarele mele de limba română şi limba engleză, oamenii pe care i-am iubit, i-am respectat, de care mă leagă începuturile unei pasiuni pentru gramatică şi literatură. Sunt singurele persoane cărora le sunt recunoscător că au existat în viaţa mea de elev. Nici acum nu ştiu sigur dacă am învăţat română şi engleză pentru că am iubit materiile respective sau pentru că am iubit oamenii care mi le-au predat. Poate că a existat o fericită conjunctură, în care pasiunea mea s-a întâlnit cu vocaţia a două femei menite să fie profesoare.

 

Am învăţat, fără să o ştiu la momentul respectiv, cea mai importantă lecţie de pedagogie, una desprinsă nu din paginile anoste ale unor cărţi cu sensuri rătăcite printre rândurile prost traduse, ci din viaţa însăşi, din trăiri personale, din sentimente amalgamate de iubire şi dispreţ.  Şi atunci, e cazul să mai spun că ceva s-a schimbat totuşi în învăţământ ? Mai e nevoie să afirm că violenţa instituţionalizată din şcolile anilor ’80-’90 este totuşi doar o amintire urâtă din vremuri apuse? Mai trebuie să precizez că incidentele din prezent, augmentate deformat de mass-media, sunt evenimente izolate, nu o practică împământenită? Dacă nu mă credeţi, vă rog pe cei din generaţia mea să faceţi o incursiune pe uliţa amintirilor, să comparaţi trecutul şi prezentul şi să cântăriţi cât adevăr se ascunde în spatele cuvintelor.

 

 

PETRE  STOICA  este absolvent al Facultății de Litere, la Universitatea  „Ovidius” din Constanța, profesor, traducător și, cum zice, scriitor de ocazie, cinic din fire, cu cei din jur, dar mai ales cu sine însuși…

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media