Primii mei ani de copilărie au fost marcați de miracolul focurilor de lemne.
E adevărat că pe strada noastră începuse să fie instalat gazul metan, însă pentru asta era nevoie de niște aprobări care presupuneau lungi demersuri birocratice și, firește, de bani, iar pe de altă parte, capul familiei noastre, adică bunică-mea, fire extrem de conservatoare, nutrea mari rezerve față de încălzitul cu gaz (și probabil avea dreptate în felul ei), temându-se de o moarte accidentală prin asfixiere (auzise ea ce auzise de la vecinele ei!) sau – Doamne ferește! – de vreo explozie.
E adevărat: focul de lemne, are ceva mirific, ceva sărbătoresc și vraja lui nu poate fi substituită în nici un fel prin mijloacele de încălzire moderne. Problema era însă că lemnele se găseau greu, se dădeau pe cartelă și mai erau și destul de scumpe.
Și de data asta tot relațiile lui tata (nici acum nu pot să-mi dau seama cum de reușea să se cunoască și să se împrietenească aproape cu toată lumea!) ne-au scos din încurcătură. Pe strada Plevnei, la câțiva pași de noi, era o făbricuță de cherestea, iar ceva mai departe,pe Avram Iancu, un atelier de dogărie, care au ajuns să-i furnizeze familiei noastre o cantitate apreciabilă de deșeuri. Ori de câte ori provizia de lemne se arăta pe terminate, tata se înarma cu câțiva saci, împrumuta de undeva un cărucior și o pornea la recoltat deșeuri, însoțit de obicei de mine, care tronam deasupra sacilor goi la dus și deasupra celor plini la întors. Îl mai ajutam și eu să strângă bucățelele de lemn și căscam ochii la diversele mașini ce puteau fi văzute prin acele făbricuțe sau mai degrabă ateliere:: ba un fierăstrău electric, ba un polizor, ba o mașină de găurit. Căci interesul pentru mecanisme și mașinării mi-a rămas treaz până pe opt-nouă ani, așa că dorința maică-mii de a mă face mecanic de locomotivă avea poate un oarecare temei. Este însă ciudat că, deși îmi plăceau atât de mult trenurile, eu nu-i împărtășeam câtuși de puțin proiectele de viitor. Mai întâi (probabil sub infleunța bunică-mii) am vrut să mă fac preot, apoi (stimulat pesemne de partidele de voyeurism pe care mi le îngăduiam atunci când clientele maică-mii erau poftite la probă) croitor de femei și în cele din urmă șofer la salubritate: aș fi putut-o ajuta astfel pe bunică-mea să scoată în stradă lăzile de gunoi (nu se inventaseră încă tomberoanele) atunci când se întâmpla ca tata să nu fie acasă.
Dar, ca să revin la problema aprovizionării cu lemne de foc, mai trebuie să spun că atunci când nu reușea să facă rost de căruț, tata strângea tare din dinți și se resemna să aducă, doar el știe cum, doi saci de lemne în spate (nu era un bărbat prea solid), lucru pentru care nu-mi amintesc însă ca vreun membru al familiei să-i fi arătat vreo recunoștință deosebită.
Dar cum pe strada Aurel Vlaicu toba modernizării începea să bată tot mai intens, rezistența bunică-mii față de gazul metan s-a mai domolit de la un moment dat, s-au obținut și hârtiile trebuincioase de la ICOS (asta însemna Intreprinderea Comunală a Orașului Stalin) și s-a trecut la fapte: sarcina istorică a instalării gazului la reședința familiei Soviany a fost asumată de vecinul nostru, domnul Orban (locuia la o casă distanță de noi), care mi-a marcat de asemenea copilăria, deși nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată cu el.
De fapt, ținta fascinației mele de atunci nu era persoana domnului Orban, ci fabuloasa lui antenă de radio, care în mintea mea de copil candida cu succes la titlul de cel mai înalt lucru din lume. Și. pentru ca impresia de miracol să fie deplină, mai era și înzestrată la vârf cu un ditamai paratrăznet!
Aveam și noi o antenă de radio, pe care tata o înjghebase și el cum putuse, dar nici nu se compara cu minunăția domnului Orban! Dacă n-ați ghicit, rostul acestor antene de radio, ce se doreau care de care mai sofisticate, era receptarea optimă a posturilor străine: Europa Liberă, BBC, Vocea Americii. Le asculta toată lumea, le ascultam până și eu de pe la șapte-opt ani și le-am rămas un ascultător fidel pe tot parcursul epocii comuniste. Se prindeau însă pe vremea aceia destul de greu, dacă nu aveai o antenă performantă ca cea a domnului Orban, iar bruiajul făcea ca de multe ori să nu poți distinge cu claritate decât cel mult o propoziție sau două din mijlocul unui ocean de pârâituri care îți cam tăiau apetiturile radiofonice…
Așadar, după cum spuneam, domnul Orban a fost menit de destin să ne înzestreze cu binefacerile metanului, dar, din câte țin minte, înainte de a purcede la lucru, a fost pus în situația de a purta un lung și tensionat dialog cu bunică-mea. căreia a reușit să-i adoarmă până la urmă toate suspiciunile și anxietățile, infuzându-i ideea că gazul metan e o substanță la fel de inofensivă ca plastilina.
Iar. la puțin timp după asta, focul de gaz a început să ardă cu voioșie și pe str. Aurel Vlaicu nr 46. Probabil că cel mai mult, în sinea lui s-a bucurat tata. Scăpase, în sfârșit, de corvoada sacilor cu deșeuri.
OCTAVIAN SOVIANY este membru al Uniunii Scriitorilor, a primit trei premii ale Asociației Scriitorilor din București, a fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară…
Facebook
WhatsApp
TikTok
