PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Scriitoarea

Selma poartă rochii negre, pandantive cu pietre semiprețioase și părul prins la spate într-un coc simplu. Îi place să scrie cu stiloul. În inima ei sunt multe zile de mâine și toate au o poveste pe care le-a scris-o deja. În caz că moare înainte să le trăiască. Nu are cont pe rețelele sociale dar folosește internetul. Citește e-book-uri și are multe cărți rare în biblioteca ei din Istanbul pe care o îngrijește cu atenție. Le-a citit pe toate. De aceea tace și scrie mult.

Îi recunoști imediat în mulțime pe cei care nu doar că au citit mult la viața lor ci au și înțeles. Cărțile îi îmblânzesc pe cei care știu să le pătrundă. Zilnic oameni aparent citiți fac paradă pe rețelele sociale cu cunoștințele pe care, chipurile, le-au dobândit din diverse cărți. Își folosesc aceste cunoștințe pentru a pălăvrăgi despre tot felul de nulități și anonimi care apar la tv sau prin ziare. Can-can-uri, bârfe, mizerii. Bibliotecile citite de ei nu le-au folosit la nimic. Își fotografiază și își expun cărțile din biblioteci la fel cum își fotografiază animalele de casă. Deseori împreună. O carte e însă un suflet de om.

Într-o lume în care – cum bine spunea prietenul Kafka cel acceptat de cititorii săi doar după ce și- a terminat viața – nu poți lua nimic în serios pentru că există moartea, să îți bați joc de cărți văzându-le strict ca pe niște produse de consum, e inuman. Oamenii care au citit mult dar degeaba și de suprafață. Au păreri categorice despre orice dar sunt ușuratici. Nu te poți încrede în ei și nici nu sunt buni de însoțitori pe drumuri lungi. Oameni ai aparențelor. Esența le este inaccesibilă. Precum bătrânii care au trăit degeaba, te fac să te cutremuri și să stai cât mai departe.

„Ce om cu adevărat profund și-ar pierde timpul cu bârfe pe rețelele sociale”? m-a întrebat într-o zi Selma în timp ce ne uitam amândouă la fotografiile bărbaților de pe conturile mele fb. În lume, Selma e o prezență ce trece neobservată. Pare mai bătrână decât mine dar e cu 10 ani mai tânără. A fost întotdeauna așa. Își construiește cu grijă un stil bătrânicios tocmai pentru a nu fi agasată de oameni. Poate astfel observa în liniște totul. Spune că nimeni nu a iubit-o vreodată și chiar crede în ce spune. Părinții ei trăiesc. Are grijă de ei. Nimic mai mult. Ceva din trecutul trist al familiei sale stă ascuns în cercurile migdalate și negre ale ochilor ei care capătă o privire fixă și dură când o întreb despre părinți.

E din Izmir. A terminat Facultatea de litere la Istanbul. Acum predă la facultatea unde cândva a fost studentă. Nu îi place profesia ei. O vede ca pe un fel de muncă silnică. Strict ca să se întrețină și să trăiască mai mult decât confortabil. Nu a fost căsătorită niciodată. A avut vreo 2 relații scurte. Sex igienic și sportiv. Nimic mai mult. Bărbații s-au simțit ofensați și folosiți. Au părăsit-o. Ea s-a bucurat că a scăpat de ei. Gătește fenomenal. Çiğ köfte e preparatul care îi iese cel mai bine. Îi place să frământe cu mâinile pasta din grâu, carne de vită și sos de roșii pentru chiftele. De fiecare dată când vin la Istanbul îmi face. Știe că mă dau în vânt după ele. Mă acceptă pentru că îi place cum scriu.

Și pentru că nu m-am maturizat, spune ea. Se întâmplă rar ca oameni imaturi ca mine să supraviețuiască și să reziste în lume. Majoritatea își iau zilele încă de tineri sau sunt doborâți de vicii și boli. Nu ajung niciodată la o vârstă înaintată. Nu pot face față realității lumii din jurul lor. Eu sunt o excepție. Selmei îi plac ceasurile bărbătești, rujurile cremoase, creioanele arăbești kohl și seturile de kahvaltı cu farfurioarele lor vesel colorate. Cireșele, vara, și salepul, iarna.

Nu crede în politicieni și nu acceptă discuții politice în casa ei. Nu poartă pantofi cu toc. Îi mai place și să mănânce cu mine vată de zahăr roz și halviță pe falezele Marmarei. Atunci zâmbește. Dar foarte puțin.

Am cunoscut mulți scriitori de-a lungul timpului. Majoritatea din underground-ul României: scriitori de crâșmă, boemi, simpatici dar dărâmați de viață, cu riduri ascunzând drame, familii destrămate, vicii și mizerii cotidiene. Mereu la atac înjurând pe câte cineva, detestând umanitatea cu sete de mahmuri eterni. Nici măcar cei tineri nu arătau mai bine. Nu am învățat nimic de la ei luați individual, ca oameni. Poate doar lecții negative. Cei bătrâni majoritatea foști turnători, fără demnitate, adulați aiurea. Cei tineri rezistând doar în găști. Pregătiți să devină precum modelele lor în vârstă.

Abia acum, destul de târziu, am descoperit o altă lume a scriitorilor. O lume din care face parte și Selma. Oameni singuratici, discreți, căutând esențe. Privind scrisul ca pe un meșteșug. Nu devii parte dintr-o castă, dintr-o elită, dacă ești scriitor. Ești doar un meșter mai mult sau mai puțin priceput. O văd pe Selma ca pe o soră mai mare pentru că scrie mai bine decât mine. Am învățat foarte multe de la ea și continuu să o fac. De aceea schițez acest început de profil al ei. Într-o zi va deveni un personaj într-o carte. Lumile noastre nu s-au întâlnit întâmplător.

 

(Din volumul, în curs de apariție, în anul 2022, O după-amiază cu Miller și Kerouac)

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.