PARADIGME DIN POST-IZOLARE – Robert MARIN – Prețul intransigenței -I-

Socrate este atît de important în istoria filosofiei încît toți gînditorii ce l-au precedat au fost grupați la comun sub o singură categorie: presocraticii. Fapt surprinzător mai ales cînd ți se atrage atenția că nu a lăsat o operă scrisă, că era mai pasionat de demontarea unor idei simple si mai puțin de alcătuirea unui sistem filosofic care să explice lumea, că aparent singura lui certitudine era îndoiala. Unul dintre cei ce și-au propus să desfacă părți din misterul filosofului antic într-un mod inteligibil pentru publicul larg a fost Alain de Botton. În prima parte a cărții sale „The Consolations Of Philosophy” încearcă să surprindă cel puțin un fragment din profilul marelui filosof atenian ce poate servi ca pildă chiar și confuzului cetățean contemporan. Deși de Botton a fost des criticat pentru popularizarea ideilor importante din istoria gîndirii prin simplificare excesivă, eu cred că există valoare în genul acesta de prezentare ușor accesibilă, vioaie, fără angajamente majore. Filosoful elvețian pornește de la tabloul „Moartea lui Socrate” realizat în 1787 de pictorul francez Jacques Louis David. Îl întîlnim în această imagine pe Platon, cu spatele la maestrul său, resemnat, cu veșmîntul tras peste gură, reprezentat cărunt și ostenit chiar dacă la moartea lui Socrate avea doar 28 de ani, în fundal Xantipa, soția condamnatului, este escortată în afara cadrului, alți șapte tovarăși sunt înfățișați în diverse stări de lamentare. Socrate este singurul ce pare în control cu sinele, semeț, cu un trup atletic, cu degetul arătător al mîinii stîngi orientat în sus punctînd o declarație importantă, cu mîna dreaptă întinsă spre cupa cu otravă. Se poate considera că o astfel de imagine ilustrează în stil neoclasic demnitatea eroică în apărarea rațională a adevărului în fața ineptitudinii. Contextul în care Socrate a fost acuzat de impietate față de zeitățile ateniene și de corupția tinerilor, și condamnat, este unul complicat (de la pierderile suferite de atenieni în războiul peloponeziac pînă la reprezentarea caricaturală a marelui filosof în piesa de teatru Norii scrisă de Aristofan) dar dincolo de fundalul problemei imaginea care a supraviețuit este aceea a unui om stăpîn pe un set de convingeri, a căror dezaprobare i-ar fi putut aduce moartea dar nu i-ar fi invalidat poziția.

Forțat de tabloul lui David la un moment de introspecție, de Botton nota: „… motivul pentru care eram atît de impresionat este poate pentru că ilustra un comportament radical contrastant cu al meu. În conversații prioritatea mea era să mă fac plăcut mai degrabă decît să edific adevărul, dorința de a fi pe placul celorlalți mă făcea să rîd exagerat la glume modeste, ca un părinte conformist la piesa de teatru a copiilor de școală primară. Cu străinii adoptam maniera servilă tipică unui recepționist ce întîmpină clienții bogați la intrarea hotelului, un entuziasm cu exces de salivă născut dintr-o morbidă dorință de afecțiune. Nu m-am îndoit în public de idei cu care majoritatea era în acord, am căutat aprobarea figurilor autorității și după întîlniri cu acestea m-am gîndit îndelung dacă am părut acceptabil, cînd trec prin controlul de frontieră sau mă găsesc alături de un polițist nutresc o dorință confuză ca oficialii să-și formeze o părere bună despre mine. Filosoful însă nu s-a plecat în fața impopularității sau a condamnării, nu și-a retras poziția pentru că alții s-au plîns, mai mult, încrederea s-a era fundamentată la un nivel mult mai profund decît cel al încăpățînării sau al curajului nebun, era născută din filosofie.” Ne recunoaștem mai mult decît ne-am dori în descrierea de sine a lui de Botton și în opoziție cu propriile slăbiciuni ne proiectăm la standardul superior al unui model idealizat ca cel al lui Socrate, întrebarea care rămîne însă este: pînă unde indisponibilitatea la compromis poate fi considerată o virtute? Interpretarea simplistă a conservării demnității prin sacrificiu, construiește din această pildă un profil înalt ce anulează necesitatea oricărei conlucrări, nimic într-un astfel de context nu mai poate fi reglat din exterior. Corectitudinea pe care o reprezintă poziția tranșantă a lui Socrate poate fi ușor deturnată către individualism, de aceea voi puncta două concluzii secundare cu care am rămas din textul filosofului elvețian. Prima este că intransigența are valoare morală doar asupra sinelui, adică poți fi nemilos cu tine însuți, cu limitele convingerilor tale sau a confortului personal, dar nu poți impune altora aceeași măsură. Obligarea celorlalți la o anduranță similară cu a ta, chiar și în numele unei virtuți, mai ales atunci cînd ești super-performant în domeniul respectiv, este tiranie. A doua concluzie este legată de pericolul pe care îl presupune transferul nejustificat al profilului eroic a lui Socrate (și al altora similare) peste situații personale de nivel mult mai jos. Putem fi seduși de ideea că încăpățînarea noastră va fi sigur justificată de evenimente ulterioare ce vor confirma viziunile pline de har pe care le emitem. Convingerea că recunoașterea postumă este garantată celor curajoși este o capcană foarte periculoasă. Alain de Botton conchide: „desigur ar fi putut să renunțe la filosofia sa și să își salveze viața, chiar după ce a fost găsit vinovat ar fi putut scăpa de pedeapsa capitală, dar a pierdut oportunitatea prin intransigență. Nu ar trebui să căutăm la Socrate sfaturi despre cum să evităm condamnarea la moarte, ar trebui să îl privim pe marele filosof ca pe un exemplu extrem de cum să îți menții încrederea într-o poziție inteligentă în fața unei opoziții ilogice.”

Textul de mai sus este mai mult despre ideea de convingere definitivă și mai puțin despre cea de moarte, a nu se interpreta morbid că rezistența lui Socrate este sinuciderea. Poate fi o temă separată ideea de suicid ca intransigență finală dar pentru aceasta aș sugera alte repere culturale: soluția stoică – sinuciderea lui Seneca, onoarea normată – sinuciderea ritualică a samurailor japonezi, dăruirea de sine pînă la abandon – Romeo și Julieta, alienarea capitalistă – „Despre sinucidere” de Emil Durkheim, refuzul realității – sinuciderea lui Lică din „Moara cu noroc”, amînarea infinită a speranței – „Sinuciderea fecioarelor” ecranizată de Sofia Coppola, etc.

ROBERT MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă târgovișteană.

Distribuie:

Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro