LUMEA CU MASCĂ – Constantin CIUCĂ – Creta

O mahmureală în Creta…

 

Insula e muntoasă, drumurile urcă și coboară, o fac repede la stânga, apoi repede la dreapta, se pierd printre măslini zbârciți și chiparoși drepți ca lumânarea. Totul e stâncă crudă și albastru intens, de cer și de apă. Marea, oriunde te duci, o găsești la picioarele tale, ca pe un câine lichid credincios, împrăștiat albastru de jur împrejur. Nu știu cât am să mai rezist, zău! În fiecare dimineață mă trezesc mahmur de frumusețe.

 

Marea…

 

O dimineață în Creta… Stau în picioare pe nisipul umed de pe plaja lungă și goală, și mă uit. E dimineață și în aer e o răcoare pe care ziua o va risipi în curând. Răsăritul înaintează cu lumina lui peste apă și o colorează din ce în ce mai mult înspre albastru. Valuri mici îmi înaintează până lângă papuci și se franjurează pe lângă tălpile mele, se înspumează și apoi se adună iar la un loc și se retrag în apa din care au venit. Mă uit de la stânga la dreapta, și pe urmă înapoi, de la dreapta la stânga. Este atâta apă netedă peste care lucește lumina încât lucrurile nu mai au niciun înțeles. Nu înțeleg nimic. Mă uit, și nu știu la ce mă uit. Dar poate că așa și trebuie. Să nu înțeleg mare lucru. Să nu mă încarc cu înțelesuri prea mari și prea grele. Mă uit peste ape și văd cum, în cele din urmă, marea se face o oglindă în care mă văd de fapt pe mine. În care mă reflect eu. Mă văd acolo singur pe țărm, stând în picioare și privind peste ape, pe jumătate treaz, pe jumătate cuprins de un vis. Și dintr-o dată, acolo, în chiar locul acela, mă cuprinde o bucurie care abia de mai încape în mine. Mă uit peste mare și mă văd în ea pe mine și mă bucur. Mă bucur că eu sunt. Că marea este. Că lumina este. Că eu sunt tocmai cel care sunt, nimic mai mult și nimic mai puțin, așezat în această stranie alcătuire a universului în chiar locul în care sunt acum, în lumina în care sunt, în trupul în care sunt, în timpul în care sunt. Și într-atât mă bucur de frumusețea aceasta dumnezeiască a întâmplării că exist, încât, de la atâta bucurie și de la așa frumusețe, acolo pe țărm, privind peste ape, mi se înfioară carnea pe mine și în ochi îmi dă o lacrimă. Sărată și limpede și ea, ca și marea…

 

Altă dimineață în Creta…

 

Când m-am trezit în dimineața asta, se auzea tare cum plouă, iar perdeaua se umfla ca o pânză de caravelă, gata să mă ducă cine știe pe unde. Zic, măi, ce Dumnezeu o să mai mi se întâmple și pe aici prin Creta? Ia să văd! Și am sărit din pat și am scos capul afară. Pe naiba! Nu ploua deloc! Cineva dăduse cerul cu albastru și, undeva in dreapta, pusese o scamă mică și albicioasă de nor. În stânga, era un soare mare și lucios care îmi intra în ochi. Bătea o briză prin palmieri și marea, încrețită, se lovea cu valuri mici de pietrele din mal! Pff, zic, na! să vezi că și azi o să mă îmbăt de frumusețe!

CONSTANTIN  CIUCĂ  este un foarte cunoscut  poet, prozator și, desigur,  fost profesor de „Carabella”…