Discuțiile mele în soliloc sunt tot mai educate. Vorbim despre unul, despre altul și mai ales despre cum erau și ce au devenit. Evident eu stau pe axul balanței, compar, comparându-mă.
Am cunoscut oameni pe care i-am apreciat foarte mult, supralicitându-le calitățile, încă din frageda tinerețe, atunci când „întâlnirile” vieții nu puteau fi pervertite de vreun interes. I-am poziționat cumva deasupra mea, oricât interes îmi dădeam să fiu o elevă bună (și eram, așa mă văd și acum!), să citesc foarte mult… Mai apoi, e important faptul că am simțit, că am avut experiențe. Cum altfel să evoluăm? Aveam o mare admirație, o spun ca un mic exemplu, față de un coleg puțin mai mare ca mine, care oricând avea o carte cu el, evident dintre cele ce nu le puteai procura ușor. Se citea puțin, Faulkner, Feuchtwanger, Huxley, literatura americană și englezească, fiind ceva foarte îndepărtat și cumva subversiv. Era ok să citești Tolstoi, Dostoievski și bătrânul Balzac. Ei bine, rând pe rând au ajuns și la mine, măcar o operă din acești autori și recunosc lipsa de antrenament, de educație, îmi păreau așa de alambicate frazele, structurate absolut nefirești, ca un film modern pe care te sileai să-l vezi până la sfârșit. Cu timpul, desigur, i-am reluat și i-am apreciat altfel.
Și ca să revin la povestea mea, mă întrebam cum putea să-i placă astfel de autori, cât de educat și antrenat erau gustul și răbdarea lui să citească astfel de cărți. Astfel de oameni pe care îi admiram mult atunci, în prima tinerețe, peste ani am avut surpriza total neplăcută să-i regăsesc „căzuți”, deși ei nu se vedeau așa, cu vicii majore, cu un orizont redus, deloc educați, fără nicio pasiune, îngropați în băutură sau amăgindu-se că au urcat social, vorbind de vreo funcție administrativ-politică, cu familii de care s-au săturat, care nu-i apreciază, nici vorbă de respect și iubire. Când o fi murit copilul curios, ambițios din ei? Ce s-a întâmplat în vreo 40 de ani de alergătură? Spre ce, spre unde? Autosuficiența… După ce au terminat studiile, un post călduț și poate de conducere, o familie banală, care după 25-30 de ani de conviețuit se întâmplă să nu te mai vrea și fiecare își face viața mai frumoasă cum poate, fiecare cu gândurile și dorințele lui de taină, care nu mai sunt de mult timp împărtășite celuilalt… Cu o casă, mai multe, mașină și altele, dar un suflet gol… Adică, au obținut Nimicul. De ce să se agațe la bătrânețe, cu ce să-și umple sufletul? Rămân viciile, ascunse multă vreme, care acum îi sufocă. Apar bolile, la unii chiar prea devreme. Unii se resemnează și se ascund de societate, alții coboară în mlaștina viciului care le poate aduce uitarea .
Am cunoscut pe cineva care era poet. Cu verb, să zic așa, cu tupeu, foarte emancipat, deși cuvântul potrivit, ar fi „citit”. Era poet (poate mai scrie și azi), frumos, politicos, elev bun… Îl invidiam pentru distincția lui, pentru cultură și mai ales pentru că era mereu în mijlocul celor mai frumoase fete din liceu. L-am pierdut prin „meandrele vieții” dar, peste ani, l-am regăsit cumva. Desigur nu mai este ce credeam eu că poate, că merită. Trist! Era modelul meu de partener. Educat, manierat, frumușel, elev silitor, inteligent și nu tocilar, adică fixist (buchea cărții și atât), cu care aveai ce vorbi măcar o viață! Acestea erau pretențiile mele, dar viața mi-a dat și una și alta… Ca să pot compara și să mă modeleze altfel, să-mi călească răbdarea și să evoluez cumva în alte alegeri. Nimic nu e cum pare a fi la început. Revenind la băiatul meu idealizat, peste ani am constatat că nu a devenit nici poetul nominalizat la premiul Nobel, nici un academician, profesor universitar (e drept că acum ascendența nu se mai face numai pe inteligență și cultură, dar atunci se depune o mare trudă). Sigur că și lui viața i-a dat alte lecții. Un altul, cu o imaginație deosebită, cu un debit verbal copleșitor, ceea ce arăta și multă lectură, dar și o mare abilitate de exploatare a cuvântului, mai ales cu tupeu și aroganță… Pe mine mă șoca, dar mă și îndepărta, nu puteam admira un „balon” colorat și care urca, e drept, ajutat de curenții conjuncturali. A și făcut o meserie care l-a pus în valoare: avocat. Nu i s-ar fi potrivit altceva. Dar viața l-a urcat și l-a învins. E un paradox să spui că urcând, de fapt ai căzut. Viciile, autosuficiența, aroganța l-au schimbat în rău.
În discuțiile mele cu mine, am multe personaje care mi-au fost dragi la un moment dat și desigur întâi le-am admirat. Un alt prieten, fost coleg, pe care-l plăceam mult (el nu mă vedea, treaba lui!) un elev premiant, din cei cuminți, de familie bună, ne întâlneam pe la olimpiade, a devenit inginer într-o ramură de top și atunci și acum. Nu am păstrat legătura, dar întâlnindu-l cu ceva timp în urmă, am avut o surpriză tare tristă. Nu se vedea de la început, dar am avut prilejul să vorbim mai mult, să depănăm firul amintirilor. Nu mai era nimic din cel de care eram gata să mă îndrăgostesc pe la 16 ani. Nimic… M-a șocat în discuția avută, faptul că nu mai citise nimic din liceu. Spunea: „citește nevastă-mea, fiică-mea și pentru mine”. Nu ne-am mai văzut. Cred că a observat mirarea din ochii mei, tristețea că nu aveam aceleași pretenții de la viață. Își făcuse o firmă, avea case, mașini și se ascundea în spatele unei bule de abundență. Un om nefericit, neiubit, nici de el, refugiat probabil în alcool.
Am avut mai multe exemple, dar unul pe care-l știu cel mai bine este fostul meu soț, tatăl unicei mele fiice, pe care l-am idealizat, până la icoană, de m-aș fi certat cu oricine, dacă-i contesta poziția în care-l așezasem. Era chiar idealul de soț… Dar și lucrurile foarte strălucitoare coclesc, până să știi aliajul… Copil fără tată, crescut prin alte case, decât cea părintească, făcuse prin forțele proprii două facultăți, dintre care una era matematica pură, la universitate… Când l-am întâlnit era un tânăr stagiar, inginer constructor, foarte apreciat și respectat, la vremea aceea. Același gen: cuminte, curat îmbrăcat, respectat și responsabil cu orice sarcină, politicos și mai era și frumos. Tare frumos, șaten cu plete, cu ochii albaștri… N-aveam cum să nu mă îndrăgostesc de el. Din nou, procedând la fel, îl așezasem pe un piedestal. Peste ani, acest idol a devenit chiar o povară. Automulțumirea, viciile, slăbiciunile emoționale l-au coborât în fiecare zi, până a clacat. Odată căzut nu si-a mai revenit. Și când nu ai o pasiune, un țel, altceva să pui în loc atunci când rămâi fără serviciu, de exemplu, ceva de care să te apuci ca să trăiești pe picioarele tale, viața nu mai are nicio atracție și decazi nu numai fizic, dar mai ales moral. Își pierzi stima de sine și stima tuturor, nu mai vrei nimic. De altfel, a murit destul de tânăr, singur, trist și probabil cu multe regrete. Ei bine, de câte ori vorbesc cu mine, în mare taină, depănând amintirile, pe modelul „ mă detest când mă privesc, mă ador când mă compar„ îi mulțumesc bunului Dumnezeu, cu care am un dialog, de multe ori nu-mi răspunde dar îmi dă un semn că „sunt pe drum”.
Prin anii 70 participasem la un concurs literar pe care-l făcea Scânteia Tineretului, un ziar al tinerilor, care se numea „Tinere condeie”. Am luat și eu acolo ceva, nu mai știu, dar am apărut în primele antologii, așadar debut editorial. În prefața acestui volum colectiv se „atenționa” cititorul că din numele, peste ani, se vor desprinde viitorii poeți ai țării. Ei bine, din ce mai cunosc astăzi, cred că foarte puțini au rămas să frământe cuvintele. Viața și pentru ei a avut alte uși deschise. E mult, e puțin, nu contează. Voiam să subliniez că pe mine Dumnezeu m-a adus de unde pornisem, ca să închid cercul. O viață întreagă am citit și i-am admirat pe toți și totuși s-a întâmplat ceva și am revenit. Nu renunțasem niciodată la scris… Acum, la vârsta înțelepciunii (așa se spune), am luat-o de la capăt. Cu de toate: poezie, memorialistică, eseu, povestiri… Mă bucur că Dumnezeu îmi luminează în fiecare zi mintea și-mi alege cuvintele, eu doar le scriu. Și-mi doresc să nu obosesc niciodată.