Serioasă, nerăbdătoare să afle, dacă se poate, toate răspunsurile, poetă talentată, Ștefania Pavel caută, la cei 16 ani ai ei, drumul înțelepciunii… Cred că îl va găsi destul de repede, din locul ei, de pe rândul din mijloc al clasei a X-a F, dacă va mai avea „șansa” să poată ajunge și la școala ne-online vreodată! Iată, mai jos, câteva gânduri despre existență, cum spuneam, la cei 16 ani ai ei! (Ionuț Cristache)
Gânduri despre existență…
Proful meu de logică (filosofie n-o să mai facem împreună, pentru că a ieșit la pensie…) spunea aici, la gazetă, într-o Tabletă de luni mai veche: „Lecția mea despre existență nu va mai „curge” spre ochii adormiți sau, tot mai rar, larg deschiși către proful de filosofie. Și aceasta este, de fapt, întrebarea: existența înseamnă, pur și simplu, doar trecerea noastră prin viață? Jean-Paul Sartre scria că omul este singura viețuitoare conștientă de existența sa. Patruzeci și ceva de ani i-am tot întrebat pe elevii mei dacă plantele sau animalele există… Și mi se răspundea că există, dar ce înseamnă asta? Filosoful francez mai spune și că lucrurile fizice sunt doar „în sine”, în timp ce omul este „pentru sine”. A fi om, așadar, este și altceva decât a fi un lucru. Existența omului precede oricărei semnificații a acestei existențe în general. „Eu sunt” îl precede pe „ce sunt eu”… Este celebra expresie „existența precede esența”. Am simțit mereu (în ultimii ani de meserie, ce-i drept, mai rar) nedumeririle adolescenților din fața mea.”
Astăzi vă voi scrie și eu despre existență, mai exact ce este aceasta și de ce afirmăm că ceva există. Să luăm exemplul unui fulg de nea: cu toții știm (sau credem că știm) procesele prin care acesta a apărut și condițiile necesare existenței sale, dar sunt aceste cunoștințe suficiente pentru a putea răspunde întrebării: de ce fulgul de nea există? Este adevărat, putem oferi un răspuns parțial care îi poate mulțumi pe curioși, dar ce facem dacă intrăm în discuție cu niște curioși mult mai mari, cum ar fi filosofii? Vă asigur că, în acest caz, simpla cunoaștere a modului de formare a fulgilor nu este absolut deloc mulțumitoare.
Această discuție se poate purta având ca obiect de „studiu” absolut orice, de la cel mai neînsemnat lucru, cum ar fi un scaun, până la (probabil) cele mai pline de însemnătate: omul, sau chiar universul. Totuși, să revenim la întrebarea de bază: lăsând la o parte cunoștințele mai vechi, de ce putem afirma că ceva există? Care sunt acele lucruri din care este „compusă” existența și, până la urmă, ce înseamnă a exista? Conform dexonline.ro, a exista înseamnă a fi, a se afla, a se găsi în realitate, a trăi, a se manifesta, o definiție care este destul de vagă luând în considerare strict partea de natură filosofică a întrebării și răspunsul la care dorim să ajungem. Dacă am îmbina termenii oferiți de dicționar cu o perspectivă filosofică, explicația a fi, a se afla, a se găsi în realitate; a trăi și a se manifesta ne-ar face să ne învârtim în cerc și să ajungem înapoi la întrebarea de ce putem spune că?… De ce putem spune că ceva este, se găsește în realitate și așa mai departe? Totuși, poate că învârtitul la care mă gândeam nu este chiar atât de rău și de nefolositor, poate că, în goana din și spre punctul de pornire, pe traseu vom observa lucruri noi care devin din ce în ce mai clare, pe măsură ce ne întâlnim cu ele din ce în ce mai des. Sau poate că trebuie să te „învârți” de mai multe ori până să vezi cât de aproape de început se află, de fapt, ieșirea. Însă ce este clar, din punctul meu de vedere, este faptul că „învârtitul în cerc” poate fi de mare ajutor.
Deci, până la urmă, de ce putem spune că un lucru exista? Ce îl face să existe? O variantă ar fi percepția: pot percepe faptul că un obiect sau o persoană se află în fața mea, îi pot percepe forma, culoarea, textura etc., dar ce credeți, este suficientă percepția? Eu sunt de părere că nu. În primul rând, deoarece simțurile ne pot înșela oricând (de exemplu, atunci când ești obosit sau ai lacrimi în ochi, forma obiectelor poate părea neclară sau chiar schimbată), iar pe de altă parte, existența ar putea fi explicată, după părerea mea, prin percepția colectivă, și nimeni nu ne poate asigura că obiectul din fața noastră poate fi înțeles de către oricine din lume, în orice moment, indiferent de condiții, cel puțin nu în același fel în care este perceput de către propria noastră persoană.
George Berkeley afirmă că „să exiști înseamnă să fii perceput” (esse est percipi), iar unele dintre întrebările care îți vin natural în minte, în legătură cu această teorie, sunt următoarele: atunci când încetăm să percepem un lucru, existența sa dispare? Atunci când te afli, de exemplu, într-o cameră fără alte persoane care să îți perceapă calitățile primare și pe cele secundare, încetezi să mai exiști? Și, legându-ne de partea evlavioasă, în cazul în care existența este dată de percepție, cum de sunt oameni care cred într-un anumit Dumnezeu? Sau cum de afirmăm existența universului, în condițiile în care nu-l putem percepe?
Existența este, din punctul de vedere filosofic, un subiect complicat, așadar nu e de ajuns o simplă reflecție pentru a putea ajunge la o distanță relativ mică de adevăr sau măcar pentru a înainta, chiar și cu un pas, în aflarea sa. Vă invit la o meditație personală asupra următorului citat: „Este, într-adevăr, o idee straniu de preponderentă printre oameni că munții, casele, râurile, într-un cuvânt toate obiectele, au o existență naturală sau reală, distinctă de faptul de a fi percepute”. George Berekely, 1710…
Facebook
WhatsApp
TikTok
