TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – Cea mai mare fericire este să știi sursa nefericirii

O postare a unei prietene de pe grupul nostru de Târgovișteni în suflet și în gând, mi-a adus aminte de cuvintele de mai sus ale marelui Feodor Dostoievski. Inginer proiectant, traducător și nuvelist, Dostoievski scrie în 1846, în romanul omonim, despre oamenii sărmani. Romanul îi aduce oprobriul Autorității și condamnarea. În urma terorii și torturii suferite în cei 4 ani de muncă silnică în Siberia, Dostoievski descoperă ortodoxismul. Poate și de aceea personajele din romanele lui au conștiințe fracturate și incertitudinea existenței lui Dumnezeu: ,,Ah, prietene! Nenorocirea este o boală molipsitoare. Nenorociții și săracii trebuie să se ferească unii de alții ca să nu ajungă și mai rău.’’ Pentru această observație profundă a caracterului uman și această viziune, romanele lui Dostoievski sunt considerate profetice, pentru că anticipează comportamentul ulterior al bolșevicilor, marcați de socialism și nihilism.

Pe vremea când eram studentă la Institutul Politehnic din București, am studiat în primii doi ani, Psihologie și Filosofie. În anul doi de facultate am participat cu o lucrare la Sesiunea de comunicări a Universității. Lucrarea mea s-a numit ,,Fericirea ca ideal și performanță social- umană” și a luat premiul I. Curând după aceea am fost luată în vizor de Secretara de Partid, care era și profesoara mea de engleză. Pe un ton foarte prietenos mi-a sugerat că a sosit timpul să mă fac membră PCR. Pe vremea aceea se luau în considerație notele de la admiterea la facultate (intrasem printre primii la prima secție, Tehnologie chimică organică) , mediile de la sfârșitul anului precedent și tipul de bursă academică obținută (aveam bursă integrală 1). Eram, cu alte cuvinte,  suficient de merituoasă pentru a deveni membru PCR. Dosarul meu politic era la pământ. La liceul ,,Ienăchiță Văcărescu’’ studiasem matematică-fizică de performanță, dar nu rezistasem tentației de a merge și la olimpiadele naționale de istorie și română, pentru că îmi iubesc limba și neamul. Dacă luam premii la olimpiadele naționale de istorie, puteam studia Dreptul. Nu a fost să fie. Premiile le-am luat și în clasa a IX-a și în clasa a X-a, dar ,,condiția’’ politică de dizident anti-comunist a tatălui meu (profesor la un liceu din Târgoviște și adesea cooptat în comisii de bacalaureat) mi-a marcat viitorul. Tata era fiu de miner care fusese omorât într-o explozie din mină. Fusese foarte sărac. Profesor de română, își știa materia ca pe ,,Tatăl nostru’’ și cita din Marin Preda (avoritul lui), Camil Petrescu        („Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’ fusese tema lucrării sale de examen de profesor gradul 1) și din Rebreanu, în timpul lecțiilor sale. Era patriot înnăscut, iar montajele și spectacolele realizate de el pentru festivalul național ,,Cântarea României” erau obsesive căutări literare, folclorice și de promovare a talentului local, dovada perfecționismului unui om care niciodată nu își găsea liniștea. Citea obsesiv și credea în libertatea cuvântului. Ba chiar le spusese elevilor săi că ,,dacă țăranul ar fi avut pământ, l-ar fi muncit și la lumina lunii’’. Drept care a fost dat afară din Partid și trimis la ,,reeducare’’ ca muzeograf la Muzeul scriitorilor, unde avea o treime din salariul anterior, cel de profesor. Culmea a fost că și acolo a scris multe lucrări literare foarte interesante, pentru diferite sesiuni de comunicări. Scria fantastic. Avea darul pledoariei. Poate că de atunci, de pe vremea când îl însoțeam la sesiunile de comunicări naționale de la Muzeul scriitorilor din Târgoviște, m-am îndrăgostit  de acel loc de suflet, cu copaci seculari, ca arborele din Guernica, care a supraviețuit bombardamentului lui Franco, în timpul războiului civil din Spania.

Patru ani mai târziu, recomandarea de a mă înrola în PCR ar fi sunat ca o oportunitate. Ar fi putut să îmi surâdă ideea. Trecusem însă de faza în care îmi mai păsa de ,,oportunitățile’’ oferite de apartenența la Partid. Suferisem prea mult ca să îmi mai pese. Așa că am întrebat-o pe profesoara de engleză, care mă aprecia mult, dacă pot să evit înscrierea în PCR. Nu pentru că eram ,,dizidentă’’eu însămi, ci pentru că – academic vorbind – nu aveam nevoie să devin comunistă. Ceea ce realizasem, realizasem prin forțe proprii. ,,Cartea, învățătura, nu ți-o ia nimeni’’, spunea mama. Din păcate, cei care nu aderau la PCR aveau greutăți după aceea, mi s-a explicat. Dacă voiam să termin facultatea, trebuia să accept carnetul. Au urmat alte alegeri pentru care ne sculam la 4-5 dimineața pentru a trece podul de pe Splai spre Facultățile de mecanică și metalurgie, unde trebuia să îl votăm pe unicul candidat de pe lista pentru președinție. Au urmat gărzile de noapte la căminele studențești și, eventual, sfârșitul regimului, care ne-a prins la coadă la brânză, la o alimentară în spatele hotelului „Dâmbovița’’, din Târgoviște.

Povestea comunismului nu este nici una duioasă, nici fără consecințe tragice. Este o poveste a umilințelor și groazei suportate în timpul regimului, când ești lăsat la urmă pentru că nu ai pile și chiar dacă înveți carte, nu ai coridorul de realizare al altora. O iei de la capăt și taci din gură pentru că ești vulnerabil. Este o poveste a abuzurilor față de cei care se ridicau împotriva regimului și sufereau tragedia denigrării. Nostalgia nu își are sensul. Are adevărul mai multe fațete sau mai degrabă, percepția fiecăruia este diferită? ,,Dacă e să înviem dreptatea, după răstignirea ei, acesta trebuie să fie un prilej de scrutări de conștiință, de răsfrângere dureroasă, de oglindă întoarsă asupra fiecăruia’’, scria tata în cartea sa ,,Dosarele revoluției’’, publicată la 10 ani după ce consemnase toate convorbirile avute și deciziile luate la Prefectura Târgoviștei, înainte de sfârșitul lunii decembrie, în 1989.

Și-atunci, cum rămâne cu fericirea? Eram oare mai fericiți atunci pentru că nu aveam element de comparație? Eram fericiți acceptând realitatea? O altă prietenă, de pe grupul de Târgovișteni în suflet și în gând, a subliniat că măcar pe vremea aceea aveam un ideal și eram mai sinceri cu noi înșine. Tot Dostoievski spunea: ,,Viața e un dar, viața e fericire… Fiecare minut ar fi putut să fie o eternitate sau motiv de fericire’’.

Eu cred că, mai degrabă, contrastul dintre fericire și nefericire ne ajută să înțelegem diferența. ,,Fericirea este existențială, o calitate inerentă a existenței ori a conștientizării adevărului’’, scria Tolstoi. Probabil de aceea este atât de trecătoare. Ea durează numai un moment, pentru că, în loc să ne bucurăm de ea și să fim satisfăcuți de această fericire binemeritată, căutăm noi provocări, găsind o nouă satisfacție în rezultate. Probabil acesta este răspunsul la dilema fericirii: trăim cu nostalgia amintirilor din copilărie și adolescență, dar – ca adulți – nu ne putem minți. Ca să îl citez pe Dostoievski, ,,Un om care se minte pe sine nu mai este capabil să distingă adevărul în sine și în alții și astfel, pierde orice respect pentru sine sau alții.’’

Depinde de noi să fim fericiți. ,,Fă-ți rai din tot ce ai! De unde vine această convingere că fericirea trebuie câștigată sau meritată? Dobândită? Așteptată? Ce să aștepți? Bătrânețea? Neputința? Lipsa completă de dorință? Sfârșitul?’’, suntem întrebați într-o postare de pe grupul Theta Healing. În procesul economisirii banilor, al creșterii copiilor, al agonisirii, uităm să trăim. Viața noastră personală nu mai este o prioritate. Ceea ce nu ne puteam permite înainte, chiar dacă ne putem permite acum, uităm să o facem, pentru că am fost crescuți în timpuri de penurie. Trăim cu sechelele trecutului. Ne negăm mici plăceri pe care, în sfârșit, le merităm.  O zicală spune: „Drumul numit ,,mai târziu’’ duce către o țară numită ,,niciodată’’… De noi depinde să ne facem viața frumoasă. Tot grupul Theta healing ne sfătuiește: ,,Trăiește aici și acum! Acționează! Nu va exista o a doua viață în acest corp! Mănâncă și bea din cele mai frumoase tacâmuri. Mănâncă mâncarea preferată, lasă papilele gustative să te sufoce cu plăcere. Poartă rochii elegante, încalță pantofii preferați, mergi sub privirile pline de admirație la cumpărături. Citește cărți, călătorește! Și cel mai important: nu lăsa pe mai târziu, nu economisi din tandrețe, bunătate, gingășie. Iubește la maxim! Îmbrățișează-ți, sărută-ți familia. Fă-le complimente. Fii generos cu dragostea. Toate acestea te vor face un om fericit!’’

„Fericirea este o alegorie. Nefericirea – o poveste’’, afirmă Tolstoi.  Deși eluzivă, fericirea, atât cât durează, merită trăită.

IULIANA  RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește de mulți ani departe de orașul ei, în care a fost profesoară de „Ienăchiță Văcărescu” și de „Carabella”…

 

Distribuie:

Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro