EDITORIALUL DE LUNI – Nicolae STAN – Români simțitori

Am auzit pe la televiziuni că, în urma unui studiu sociologic efectuat în statele europene, românii au un procent foarte mare, printre primii, la încrederea în viitorul apropiat, respectiv în anul 2021. Ei sunt foarte încrezători în ce ne va aduce anul 2021. Mai întâi, auzind eu cât suntem de simţitori, cum ne aruncăm în viitor cu capul înainte, mi-am zis că nu e o surpriză: ştiam eu că suntem printre cei mai superficiali oameni de oriunde. Dar, judecând  mai la rece, am ajuns la ideea că pot analiza acest fapt din două perspective.

În prima, da, noi am fi învăluiţi dintotdeauna de mantia iluziei, pe care o îmbrăcăm cu trufie şi ostentaţie. Prezentul nu-i bun, e adevărat, dar nu-i bai, ne vom arunca într-o năzărire pe care hotărâm s-o credem drept cât se poate de binevenită. Mai concret, n-avem conducători de calitate, de multă vreme, poate din interbelic – deşi şi-acolo au fost spectacole dese de micime umană -, însă nu se termină lumea, iată că vin alegerile parlamentare, taman momentul în care vom rezolva lucrurile pentru totdeauna, nu? N-avem o idee profitabilă despre cum să funcţioneze sistemul educaţional, motorul naţiunii. Tot peticim pe ici, pe colo, numai cu importuri, cu promisiuni, cu pierderea simţului măsurii. Dar lasă că mâine-poimâine vom avea, în fine, un ministru cu viziune, cu echipă reală, cu dotări pe măsura vremurilor. Când? Aproape imediat, o să vedeţi, vom rezolva totul cât ai bate din palme. Şi românii cred. Cred în amăgire, sunt cei mai optimişti din Europa, avem cu ce ne mândri.  Asta pe de o parte…

Pe de altă parte, ca să folosesc formulele argumentative la modă, încrederea despre care vorbim ar putea avea chipul speranţei. Ce-am fi fără speranţă? Cum am fi ca prizonieri ai clipei, ai momentului? E adevărat, e greu să trăieşti fără speranţă, cu condiţia ca aceasta să izvorască, în moduri ascunse, chiar profunde, din realităţi concrete, trăite. Asta ar însemna ca tocmai fiindcă avem pensiile cele mai mici din Europa, sau pe-acolo, în sufletele românilor palpită, ca o flacără nestinsă, speranţa cea hrănitoare. Sau cei peste trei milioane de români care muncesc pe cel mai mic salariu din Uniunea Europeană, adică iau în mână cam 1300 de lei, transfigurează pur şi simplu această amărâtă de realitate într-o bucurie şi o împlinire la care sperăm prin firea noastră de români. În alte cuvinte, suntem obişnuiţi să trăim cu speranţa, ne hrănim cu ea, ea ţine loc de salariu, de pensie, de dezvoltare, de lideri.

Aşadar, ne aflăm între iluzie şi speranţă. Ele ne fac să fim mulţumiţi, încrezători, poate chiar fericiţi, deşi putem fi calificaţi drept superficiali, lipsiţi de pragmatism. Dar poate nu-i rău, să fim şi noi primii în Europa, măcar aşa.

Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…