EDITORIALUL CULTURAL – Gabriel ENACHE – Indagataoris

Lumea ca scenă

lui Puiu Jipa

 

Aproape fiecare întâmplare poate să dea naștere unei povești, acelei povești care poate și ea, mai departe, să tulbure, să miște ceva din firea celui care îi parcurge cuvintele. Îmi amintesc ușurința cu care tăceam, îmi amintesc firescul fiecărui moment în care nu trebuia să vorbesc, să spun, să răspund, să povestesc. Mi se părea, mi se pare și acum, că nu există plăcere mai mare decât aceea de a nu vorbi, de a nu trebui să comunici verbal cu cei din jurul tău. Era atât de plăcut să îmi petrec momente lungi ale zilei în tăcere, iar noaptea, până adormeam, era chiar perioada de magie curată, nealterată. Căutam tot timpul locuri în care să nu fiu văzut imediat, în care să stau ascuns, să nu fiu văzut și întrebat de vorbă imediat. De cele mai multe ori îmi reușea dar, în timp, această atitudine mi-a creat imaginea de copil ciudat, nesănătos chiar. Dar era bine, era atât de bine în lumea aceea a mea, în acea lume a tăcerii în care mă simțeam bine și în siguranță tot timpul. Reflexe ale acelor stări îmi mai încarcă și astăzi gesturile fiecărei zile, mi le mai atinge, oarecum involuntar, mi le mai așază în tiparul poveștii marcată și încărcată de tăcere și de efectele ei.

Stările acelea plăcute ale tăcerii mele căutate, le-am redescoperit și le-am retrăit fizic în apropierea acestor cuvinte, și îngânând în minte aceste ritmuri tulburătoare: … ciudat e că   mi-am dat seama de tăcerea aia abia a doua zi. Mă gândesc că multora li se întâmplă asta… Da, niciodată nu m-am gândit la a doua zi, la ce urmează după ce am cunoscut și după ce am înțeles ce îmi place, după ce am priceput de unul singur, tăcând, cum sunt, cum sunt cu adevărat și văzând, mai departe, din mijlocul tăcerii mele, un celălalt, unul care locuiește lumea, lumea care, în fiecare zi devine o scenă, una imensă și foarte cuprinzătoare, una pe care nu am cum să nu interpretez, la rândul meu, propriul rol.

Da, lumea ca scenă, locul unde tăcerea este anihilată, iar tu, cel cuprins în năvoadele ei, nu mai găsești ieșirea, locul care să te conducă pe insula pe care tocmai o descoperiseși, și pe care te gândeai că nu va mai naufragia nimeni. Locurile tăcerii devin, pe scena aceasta a lumii, vizibile, prea și foarte vizibile, se transformă încet, dar sigur, în locul în care nu mai ești la tine, înlăuntrul tău, adică acolo unde întotdeauna e mai bine, e mai sigur.

Odată ajuns aici, în lumea aceasta, în lumea ca scenă, ochiurile plasei care te-a prins se fac tot mai mici și este din ce în ce mai greu de trecut prin ele. Lumea ca scenă este locul în care, fără să simți, devii prizonier al întregului ei și al tuturor celor care așteaptă răspunsurile tale, al tuturor celor care nu mai sunt atenți la tăcerea ta, la posibilitățile tale de a o părăsi. Observi, cu fiecare pas făcut că tăcerea are sunetul ei, că are acel sunet care se amplifică și devine acaparator, care subjugă și anihilează contemplația care pregătea liniștea ta fără cusur, care lăsa deschise porțile spre locurile în care lumea ți se părea accesibilă și de înțeles.

De aici, din oricare loc pe care îl ocupi în lume, și pe scena ei, totul, chiar și tăcerea, se transformă în acel univers asurzitor în care nimic nu se mai distinge, iar tot ce îl locuiește este doar zgomot nimicitor. Scena rămâne mai departe acolo, iar lumea, lumea care o locuiește se transformă în decorul necesar vederii ei.