Gazeta Dambovitei | Cele mai noi știri din Targoviște și Dâmbovița

Ediția de marți, nr. 3663
7-12-2021

DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

 

aveam ceva de respirat
plămînul tău stîng
oleacă poetic
sub sînul
de-l plîng apoeții
pe talpă sărutul
cum zice pohetul
nu îndrăzneam
să te-ating
deșiram firul epic
pînă dădeam
de dulceața aceea
năpraznic
te-nconjuram
între coapse
amarnic
(aproape erotic)

 

2.

 

nu știu de unde să te iau
să îți spun ham să îți spun miau
mai tînără ca nemurirea
de un` să văd care ți-e firea

că umbli toată îmbrăcată
în pielea ta cu sîni brodată
cu colțuri vii preamișcătoare
și cu mirosu-ți ce mă doare

 

de unde să te mint eu oare

și cum să ne mai punem preț
cînd ne urcăm la propriu pe pereți
perete tu perete eu

din dumnezeu în dumnezeu
cînd degetele ni-s tocite
de parcă le-am fi pus pe plite
și plitele ne erau piele

vai de păcatele cele

va fi și lună vor fi stele

(despre ce nu știm)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

 

Himera de alături

 

1.

 

Amurg

 

Strada lipită de carnea ta vie

un motociclist nepăsător trece-n viteză

pe coloana ta vertebrală

drujba-n pădure doboară copacul

păsările încearcă zadarnic să ridice pădurea

la cerul care undeva a început să sângere…

e sâmbătă seara?

e luni dimineaţă?

nu se mai ştie

hemoragia continuă…

 

şi nu uita: doar

poezia mă mai ţine în viață

şi nu uita: doar

poezia mă mai ţine în aer…

 

2.

 

Asfaltul

 

Asfaltul tresăltând de emoție

la atingerea frunzei

 

albe şi inocente ciuperci

dând cu sfială la o parte

covorul din cameră

 

tipetele păsărilor îngrijorate

de marea migraţie

 

cât de pustiu cerul va rămâne

a venit toamna şi în camera mea

 

eu lipsesc şi poemele se scriu singure

în cele mai intime unghere

începând tainic să erodeze pereţii

 

eu stau în fața uşii cu stiloul în mână

 

şi nu îndrăznesc ca să intru

aşteptând revolta vecinilor…

 

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

 

1.

 

Unui pelerin grăbit… 

 

Te uită… 

vânt de toamnă, hârtie creponată, 

castani mototoliți de amurgite ploi, 

un singur felinar pe o pustie stradă, 

se scutură fragilul din pomii triști și goi

 

Nu vezi? 

pământu-i nor în fumul care urcă

și pansament pe rana unei lumi, 

păienjeni de lumină stau streașină în luncă, 

păgâne siluete se lasă strânse-n pumni

 

Te plimbi… 

pe lespezi ude și rădăcini de stele, 

desfășurarea vieții cu aburi sanitari, 

adaugi clipei, ceasul lucidității grele, 

bolnavă ți-e frânghia cu care vrei să sari

 

Nu te porni… 

scheletică-i cărarea ce duce către munți, 

cicatrizate mâini și ochi holbați în ramuri, 

alai de frunze moarte, nedeslușite nunți,

impermeabil văl și timp jucat la zaruri…

 

Așa că stai… coliba te așteaptă,

un foc mocnit lucește-n asfințit, 

albastră e mansarda, din streșini stă să cadă 

un glob de lună nouă prin geamul aburit…

 

2.

 

Ești, toamnă… 

 

Ești, toamnă, atât de smerită

și tristă și îngălbenită…

mă doare nostalgia din tine

și-aș vrea să-ți foșnesc o șoaptă de bine,

să te mint că moartea-i blajină

și că dorurile ni le alină, 

că pământul e leagăn de vise

iar frunzelor le va fi cald sub potecile ninse,

nu plânge, pădure, ce mult te implor,

căci vaietul tău, în nuanțe atâta de pure,

ce vibrează-n al crengilor cor,

e-o jale pe clape de orgă,

ce se-mprăștie în mine și-n lume…

 

Erica  OPREA  

 

Lecția de zbor

 

1.

 

Caravană

Nomad cu sângele albastru
îți porți cu pumnul strâns
cărările și fiecare zi îți pare
a fi prima, chiar dacă-s
adunate-n straturi efemere.

Acasă a ajuns să-ți fie drumul,
când singurul cămin e înăuntrul
tău, constituit din cărămizi de urme,
prezent printre pereții săi de fum
și arzător de la atâtea amintiri.

E timpul să-ți iei iar tăcerea
în spinare și să pornești cu
ochii înainte fără să mai
pășești înapoi.

2.

Dans absurd

Dansezi în jurul focului,
îmbrățișând umbrele și
ascuțind lumina stelelor
palide de atâta veșnicie.

Te lupți cu tine într-un
duel de când lumea și
știi că lupta e deja aranjată
și vei pierde oricum,
orice pas ai face, în orice
sens ți-ai purta gândurile.

E noapte iar, o noapte
mai lungă decât știai că
poți să-nduri și decât
ți-ai fi putut imagina că
există. Ți-e anesteziată
jumătate de minte și
știi că ochii tăi nu mai
pot să vadă și pielea ta
nu se mai înfioară când
vântul rece-ți tremură
pe buze.

 

Ioan  Viștea

 

Ultimele

 

1.

 

Unde

 

Laocooni căzuți în ispită în dimineața primordială

fix ochiul Zeului Astral în montura cerească privea 

drumul încolăcit pe picioarele noastre cu-o placentă ierboasă;

în cămașă de noapte marea foșnea pe noi, sarcofagă,

cînd limba cărării despicată în trei se-arătă, trebuia

să dăm cu banul însă n-a fost nevoie, în mijlocul torentului,

-era un torent cu grohotișuri de pietre stelare, de pămînt ancestral –

o femeie albastră cu gîtul ca un far clamoros, gîfîia, asuda,

i se citeau pe chip durerile facerii, unde plecați?, unde plecați?

așa nenăscuți, întreba, unde vă-ncumetați fără certificate de bună creștere,

fără sclipirea diamantină a trecutului interbelic, fără

semne distincte pe voi, ați depășit orice realitate, curînd

este ziua nașterii voastre, o sută de ani m-a costat periplul, travaliul,

o sută de ani mi-a trebuit să-mi iau inima-n dinți să vă nasc, numai puțin așteptați, vintrele-mi spun că sorocul e-aproape, încă puțin rezistați

curiozității și grabei, stele-n cinci colțuri ar putea să vă ardă retina,

animale cu ciocuri de piatră să vă zdrelească, să vă sfîșie pielea,

puneți urechea pe movila buricului meu, puneam –

o locomotivă fluiera, trăgea pe o linie moartă prin pereții subțiri,

maternali, o armată-n retragere își oblojea rănile cu stindarde, cu flamuri,

între coapsele ei, așteptați să treacă mașina cu navetiști,

cu stahanoviști în delir, mai zicea, o mustață ucigașă să năpîrlească 

pe socluri, ca glonțul așteptați să reintre soldații în cazărmi și-o nădejde

mai tămăduitoare ca sarea, să sudeze ligamentele inimii voastre,

așteptați trecerea anotimpurilor intoleranței, sudoarea gudroanelor

desenînd mari îngeri de cocs în ferestre, o doctrină a iubirii așteptați

să se scrie cîndva, dar, femeie-mamă, ca mîine mai tînără decît mine,

grea de poverile lumii, de lapții istoriei, pentru că odată și-odată

tot trebuia să ne arunci în arenă între fălcile unui concasor infernal,

o, pentru că n-ai mai rezistat asaltului imberb, 

tropăitului nostru febril și precoce, nerăbdării de-a ieși la lumină,

de-a ne repezi cu capul înainte în atmosfera terestră,

o sută de ani mai tîrziu după ce dăruiseși nefericirii un poet național,

ne-ai expulzat într-un teritoriu aflat sub ocupație, într-o Țară Bolnavă,

unde oamenii se vedeau ca niște mogîldețe de paie, eminamente agrari

și marxiști-leniniști, unde porumbul germina pumnale în brațele secetei,

unde lupta de clasă se-ascuțea la un polizor ambulant în fața măcelăriilor,

ah!, unde nașterea-aceea îmi mai pare și azi un avort.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

* * *

Odată am iubit o femeie.

Un braţ de paie umede, sufletul ei.

Zadarnic mă chinuiam să le aprind.

Neputincios era focul, ca ghearele

pisicii pe un acoperiș din sticlă.

O, Doamne !

Dragostea e singura melodie

care n-a fost pusă, niciodată, pe note.

Ne iubim după ureche, lăutărește.

Uite, chiar acum do de jos

îl întîlnește pe do de sus

și nu se recunosc.

 

2.

 

* * *

Trecea prin piața orașului. O fluierau

zidarii și le tremura firul cu plumb,

cerșetorii refuzau pomana,

nebunii se întorceau fericiți

în ospicii, clopotarii încurcau funia

cu coada pisicii. Miauuu! Pasul ei trezea

din amorțire șerpii caselor. Într-o zi

s-a întîlnit cu un cortegiu funerar și mulți pot jura

că au auzit cum a mai bătut încă o dată inima mortului.

Ptiui, drace!! Artiștii o divinizau. Îi scriau poezii,

o pictau nud din imaginație, îi cîntau la mandolină.

Doar femeile îi făceau farmece de boală.

Doamne! Era așa de frumoasă că pînă și copiii

din pîntecele mamelor

dădeau din mîini și din picioare

mai mult decît de obicei!

Într-o zi a dispărut.

Se zvonește că s-ar fi aruncat

pe fereastra unei rochii de mireasă.

 

3.

 

* * *

Azi poţi începe călătoria. Chipul tău

va umple exteriorul oglinzii.

Ia-ţi și sufletul, lacăt peste care a plouat destul.

Eliberează-te, pierde-ţi minţile! Cel ce

le găsește e întotdeauna Dumnezeu.

Fugi! Nu ai ce aștepta aici, unde doar

moartea ţi-e mai fidelă decît umbra.

Taie-ţi buricul, golește-ţi buzunarele

de pietre, vei găsi altele pe drum.

Tu ești propria-ţi cheie, singura.

Hai, du-te! Și nu te mira că mereu

vei descoperi sub limbă, în mici sicrie

din ciocolată, gustul amar al

femeilor iubite cîndva.

 

Ștefania  PAVEL

 

Poezia la 16 ani…

 

1.

 

Frumusețea 

 

Poate că frumusețea e ceva

Ce nu poate fi înțeles de toți

În același mod,

Tocmai de asta e frumoasă, 

Pentru faptul că e unică, 

Și, oricât de mult ai încerca să o împărtășești, 

Tot a ta rămâne, 

A ta și doar a ta, 

Mai loială decât îți ești chiar tu. 

Nu te părăsește odată cu ale tale vorbe 

Sau atingeri

Împrăștiate cu sau fără voie,

E frumoasă pentru faptul că vine 

Din atât de multe surse diferite, 

Pentru unii de la sfârșitul lumii, 

Iar pentru alții de la începutul ei,

Pentru unii din vreun crater ascuns

În partea întunecată a Lunii, 

Iar pentru alții dintr-o rază de soare

Ce nici măcar nu cade peste ei.

Vine din lucruri care te sperie și simultan te intrigă, 

Care aprind în tine o flacără alimentată de teamă 

Ce crește spre artă. 

Frumusețea e frumoasă 

Fiindcă nu trebuie înțeleasă, 

Atunci când o înțelegi, 

Când ajungi la forma sa primordială

Și vezi toate sacrificiile făcute 

Pentru a se construi ceea ce cauți tu, 

O frumusețe absolută, 

Pentru tine nu mai există frumos, 

Nici absolut, 

Fiindcă le aveai în față și în tine, 

Dar nu ai crezut că sunt de ajuns. 

Frumusețea e frumoasă fiindcă este doar a noastră, 

Nu o împărțim cu nimeni, 

Dar ne este disponibilă tuturor, 

Fără să o percepem în același mod

Chiar dacă izvorăște 

Din același râu.

 

2.

 

Doar înainte 

 

Îmi deschid ochii,

Chiar daca nu îmi amintesc să îi fi închis vreodată

În haosul greu al serii târzii.

Îmi deschid ochii,

Oglinda din fața mea s-a spart,

Peretele din fața mea s-a dărâmat,

Lumea din fața mea s-a distrus,

Iar eu nu pot privi înapoi,

Căci acolo e haosul pe care l-am părăsit, 

Care devine din ce în ce mai greu și apropiat

Cu cât îmi întorc mai des privirea către el.

Nu pot privi în spate,

Mi-au ajuns atâtea îmbrățișări

Cu false speranțe de bine și căldură,

Doar umbra mi se poate întoarce acolo

Să trăiască o secundă cât alte zeci

În timp ce eu merg

Pe întinderea albă fără niciun fel de dimensiune,

Sperând că urmez drumul cel bun

Și că, dacă totul din fața mea nu ar fi dispărut,

M-aș fi aflat intr-un loc sigur, 

Nu la marginea unei prăpastii,

Gata să fac un ultim act de curaj

Forțat de a mea neștiință,

Un ultim pas înainte,

Căci înapoi nu îmi permite haosul în care mi-am închis ochii

Ca să nu îmi rămână pe veci în privire.

 

Constanța  POPESCU

 

În trenuri albe

 

1.

 

Îngăduirea de târziu

 

Sunt uneori oaza din mijlocul pădurii,

am riduri de atâta așteptare,

săpate în oglinda cerului,

mă agit

în neliniștea dintre două singurătăți,

care se caută.

Pe aici nu mai trece nici un anotimp,

toate au fost pictate

la ora de desen a sorții,

când buchiseam pașii în sus

și–mi pansai genunchii

cu stângăcie tandră.

Copacii se îmbracă a târziu,

și caută melodiile de pe YouTube

să sune a vechi și a romantic.

E iarăși galbenul la modă,

îmbătrânit puțin îmbracă și scoarța de copac

și zilele din noi

în toamnă și mister.

Eu, cu lacrima cerului 

fac penitență pentru îngăduirea târziului

dintre anotimpuri…

 

2.

 

Monede de schimb

 

Azi poezia-i mai ridată,

ca și cuvintele, au colțurile îndoite

și eu cu șanțurile tristeții pe frunte,

cu buzele uscate, nevorbite, 

mă ascund din anotimp în anotimp.

La capăt de drum nici flori nici țărână,

doar o lumină mare mă absoarbe în albastru

până când fiecare celulă rodește 

iarăși iubire.

Două sărutări s-ar certa pentru supremație,

un somn tânăr mi-ar uita depresia

pusă la soare înainte de metamorfoză

și am face pace între noi,

două entități dispersate în neant.

Nimic din ce am știut nu e adevărat,

Mâine nimicul, un succes negociator,

noi mici monede de schimb

ne mutăm poziția cu fata spre dorință,

o propoziție mai aproape de îmbrățișare

și asta ar putea fi poezia de dimineață…

 

3.

 

Trecerea de prag

 

Doamne, 

între bine și mine

e o tristețe de om,

harta pierdută de Adamul infantil,

o tăcere grea ca lespedea în țintirim.

Ai văzut, am încă un rid pe frunte,

altul pentru toamna din mine?

Ce să mai povestesc despre dor și neputințe,

tăcerea din singurătate,

sunt de mult niște litere îngălbenite,

de care fug toți poeții…

Viața, doar o dantelă cu ițele timpului,

mai lungă, mai grea.

Croșeta mea, cu vârful bont

perseverează reparând scara de mătase

împletită din dor cu dor, 

din iubire și pe față și pe dos,

din litere așezate perfect pe viață,

până când devin poveste…

una care mă trece pragul 

și mă invită la bal.

 

Vali  NIȚU

 

Floare de iris

 

1.

parola unui timp

între tăcutele miniaturi ale universului

tu – iubita mea

în fiecare vers din poezie

scena trăirii noastre

o treaptă cu dorul de mâine

în gala de excelenţă pasul din cuvinte

dorinţă şi rost

dans

între pământ şi cer

o elegie

în cercul fecund al vieţii

melodia unei irepetabile minuni

tu – femeia

splendidă trecere în carul de timp

cu roţi fecunde

şi clipe de sens.

 

2.

 

paşi în cuvinte

 

din anotimp în ram

versurile se joacă-n poeme

iubind metaforele cu ochii timpului

în trecerea de… vreme

din toamnă-n iarnă

aceeaşi frumoasă poveste

pe lista invitaţilor

numai tu

păstrez să scriu cu verde viu

pasiunea de a fi bărbatul unicei femei

cu părul ruginiu

te voi iubi mereu

globul meu de lumină

într-un

unic în arborele vieţii

sosesc

cred în tine – singular fericit

clipă de maturitate

femeie.

 

3.

 

refrenul culorilor celeste

 

e ora zece

tic-tac în surâsul vieţii

într-un fluviu de lumină

ochii tăi dintr-un dans aşteptat

puţin tac

şi privesc decolteul iubirii

din nevoia de zbor

puţin vorbesc

şi deschid larg fereastra

aştept

să mă-nchizi în gândurile tale

să mă odihnesc

eu – o trecătoare frunză arămie

tu – un superb ceas

femeie a secundelor ce curg

lin-lin în trăirea mea

e trecut de zece.

 

Alexandru  SANDU

 

Alte taine

 

1.

Don Quijote

ei bine, aici e ceva subtil
Don Quijote contemporanul
pe o terasă la o cafea
în geometria de beton și sticlă
mai are de așteptat
secole,
suspinul visător
al nenăscutelor dulcinee…

 

2.

 

Involuție

 

știința se transformă-n neputință
și după mii de ani de cercetare
cuvântul soartă-l schimbi cu programare
și asta e, oricum o biruință,
un plus de-avânt, un minus de ființă…

 

Teodor Constantin  BÂRSAN

 

Poetry

 

1.

 

My Father

 

My Father never got

To say goodbye

Nor did he like them much,

Goodbyes,

I never got

To shake his hand for the last time

My father’s bold, strong fine overworked hands,

Right before he left

Thus he just left

As you would leave a room or house

No emphatic farewells

No tragic departures

He just left 

Without much ado

As we shall all leave some day

With dignity and such, so do we hope

With a message for the son

About his scribblings

That he never got to tell

And I imagine he must be listening now to his favorite Debussy, Prelude to the Afternoon of a Faun

Or the Nocturnes

Or fugues of Bach or heavenly concertos

Gilded in our Father’s love and light

A blessed rested afternoon

Unbridled peace and joy

And pure serenity

I here on this realm

Will be remembering

With a few tears and glasses 

Of the potion of the still living yet not dead

Put on beloved Debussy his favorite Bach or Mozart

And light a good cigar

And light my mind on fire

Then put it out in an emerald ashtray

Smoke rising up above the room, the Lee, the Liffey, the Shannon, the city, the ocean, the lovely hills and plains, the castles and the sands

Wish you were here

Yet hope is still and still is none

Sure in heaven is and I believe

Yet for the 7th time at midnight I ask myself

Why did you leave? 

Where have you gone?

 

2.

 

Tatăl meu.

 

Tatăl meu nu a mai ajuns niciodată

Să-mi iau rămas bun de la el…

Nici nu i-a plăcut prea mult,

Rămasul bun.

Nu am ajuns niciodată.

Să-i strâng mâna pentru ultima oară

Tatăl meu avea mâini îndrăznețe, puternice și muncite,

Chiar înainte să plece.

Astfel, el tocmai a plecat.

Așa cum ai ieși dintr-o cameră sau o casă

Fără un adio emfatic

Fără plecări tragice…

Tocmai a plecat.

Fără prea multă adio,

Cum vom pleca cu toții într-o zi,

Cu demnitate și altele, așa sperăm…

Cu un mesaj pentru fiu

Despre mâzgălelile lui…

Asta nu a apucat să mai spună niciodată.

Și îmi imaginez că trebuie să asculte acum Debussy-ul său preferat, 

Preludiul după-amiaza unui Faun

Sau Nocturnele

Sau Fugile lui Bach sau concerte cerești

Aurite în dragostea și lumina Tatălui nostru.

O după amiază binecuvântată de odihnă

De pace și bucurie neînfrânată

Și de seninătate pură.

Sunt aici, pe acest tărâm

Și îmi voi aminti

Cu câteva lacrimi și pahare

De licoarea celor care încă trăiesc, dar nu sunt morți…

Pune-l pe iubitul Debussy, Bach sau Mozart preferat

Și aprinde un trabuc bun

Și aprinde-mi mintea în flăcări,

Apoi pune-o într-o scrumieră de smarald.

Fumul se ridică deasupra camerei, 

Lee, Liffey, Shannon, orașul, oceanul, dealurile și câmpiile minunate, castele și nisipurile…

Mi-aș dori să fii aici

Și totuși speranța este încă și încă nu este niciuna…

Tata e sigur în rai 

Și totuși pentru a 7-a oară la miezul nopții mă întreb

De ce ai plecat?

Unde ai plecat?

 

Constantin  Ciucă

 

Cele mai frumoase poezii

 

1.

 

Ce este dragostea? 

 

Când te îndrăgostești, 

toate celelalte femei dispar de pe pământ 

și planeta rămâne populată 

cu o singură femeie. 

 

Cea de care ești tu îndrăgostit. 

 

Și cu femeia asta rămâi să trăiești tu în minte, vrăjit, 

luni și ani de zile, 

ca într-o pușcărie în care 

singurul vizitator permis îți este ea.

O sancţiune severă și nedreaptă. 

 

Asta este dragostea!

 

2.

Eram așa de îndrăgostit

Eram așa de îndrăgostit
și-mi era așa de dor
că am răsturnat râul în sus
și i-am spus:

Tu ai să curgi
dinspre pământ înspre cer
pentru că acolo doarme iubita mea
pe un nor
și ai să tremuri
transparent
peste obrazul ei de catifea.

Toţi peștii din tine se vor face diamante
si rubine înotătoare,
coliere, brățări şi inele.

Din plante
vei face mângâieri unduitoare,
iar cu valurile o vei legăna
printre stele.

Curentul tău o va plimba prin paradis
iar sângele meu
amestecat cu cer şi iarbă şi flori
o să îi pulseze la tâmple
vis după vis.

 

Distribuie:

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


hymarco
novarealex1.jpg Valeriana

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]
Gopo

CITEȘTE ȘI

soundservice SPMT
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public [newsletter_form]
Webhosting Armand Media