1.
Despărțire
eu stau într-o oglindă, tu în alta, și cineva se uită la mine, dar rar, visez păsări albe cu zborul prelung, fluturi albi printre ierburi înalte, marginea unor pete de culoare pe cer, ca atunci când se dezleagă norii înainte de asfințit și totul devine clar și are un înțeles anume, dar rar, fiindcă mereu se ivesc deodată mai multe înțelesuri
ce trist e să te privești singur în oglindă! aș fi vrut să ne privim măcar o dată unul pe celălalt, ca două oglinzi față în față, dar acum era timpul să ne despărțim și un tren marfar oficia momentul trist printr-un șuier puternic
mie nu îmi plac despărțirile sau abandonul: viața capătă o aromă de migdală, preoții zâmbesc în haina lor neagră, copiii râd în haina lor albă, copacii freamătă încă de tineri și verzi, iar eu stau și mă întreb ce pot ei spune – ori poate ei trimit vântul pe cărări, departe, să aducă ploaia la noi, fiindcă ei știu, ca regii din vechime, să cheme și să izgonească
amprenta tălpilor mele este rece, ca oglinda, și pământul se vede întreg în ea, prin toți pașii mei desculți de odinioară
2.
Chiatra
dintre toate lucrurile bune ale vieții
cel mai mult îmi amintesc de chiatra de la portiță,
acolo unde stăteau bunicii mei.
ei erau oameni buni, din cei care stau într-un loc toată viața,
nu din aceia care locuiesc undeva sau înlocuiesc pe alții.
sau așa credeam eu, fiindcă despre oamenii de la țară
se spune că stau undeva, nu că locuiesc.
chiatra mare și rotundă aproape, pe care nimeni nu o clintea,
așezată înaintea portiței verzi,
poate ascundea sub ea vreun șarpe nevătămător,
iar eu, copil, țopăiam în joacă, ba pe chiatră, ba pe lângă ea.
bunicii mei au trăit o viață fără să vadă marea
adică apa fără sfârșit în fața ochilor,
nemișcată și imensă, ori poate cea mai mare iluzie
pe șevaletul lui dumnezeu.
câte un Moise, precum scamatorii sfârșitului de mileniu,
tăiau marea în două cu toiagul,
așa cum fac numai oamenii meniți să conducă un popor.
bunicii mei erau țărani
și nu erau interesați de mare,
era mare pădurea și bunicul știa fiecare copac pe nume,
în miezul chietrei stătea cuvântul lui Dumnezeu
măcinându-se încetul cu încetul
sau chiar Dumnezeu, sărutându-ne tălpile.
3.
Acuarelă
ca scoarța de stejar mi-e sufletul, aspru și ud,
deschizându-și o scorbură să intre muzica
atunci când plouă
sunt câțiva nori sinilii ca niște mori învârtind văzduhul
din geană de frunză îmi clipește sufletul arboricol,
doi tineri cu internetul în buzunar vor să schimbe între ei
perspectiva asupra lumii,
printre copacii din parc ei trec grăbiți și nu ridică privirea
lumina e săracă, vândută la second-hand,
ca un poncho vechi pe umerii plăpânzi ai omului sărac
și eu am o poză cu norii aceia
de acum trei ani, spune unul dintre ei, am un editor foto bun
cu care pot fura din sufletul cerului indigo,
dar ce ne vom face dacă toți îl vor memora exact pe Dumnezeu
(dar ce înseamnă exact?)
și toate hainele lui celeste vor fi etichetate
pentru toate timpurile și locurile posibile,
ce ne vom face când El va fi în pană de creație și
nu va mai putea să facă ceva nou pentru ochii noștri
va fi sfârșitul lumii sau nu atunci când totul se va repeta identic?
ca o scoarță neagră de stejar, aspru și ud îmi este sufletul
și se deschide lumii ca să intre muzica, irepetabilă,
sub cerul irepetabil și acum
Facebook
WhatsApp
TikTok
