Un gând… „Cunosc oameni drepți, nu dreptatea. Oameni liberi, nu libertatea. Oameni însuflețiți de dragoste, nu dragostea. Așa cum nu cunosc nici frumusețea, nici fericirea, ci oameni fericiți și lucruri frumoase.” (Antoine de Saint-Exupéry, Citadela (ediția 1977), p. 362.)
Am sărit, ludic, coarda pulsului sentimentelor umane. Până la capăt. Am purtat, hieratic, felinarul într-un colț uitat de natură. L-am privit, l-am gustat, l-am sorbit cu privirile, cu fruntea, cu mâinile, cu aparatul de fotografiat., cu trupul, cu genele. Am tresărit la aprinderea lampionului pe un țărm de mare. Am devenit culoare, umbră, cută, zbor, rugă, comuniune, uimire, țipăt, alienare într-o operă de artă.
M-am avântat pe notele unei piese muzicale, am rămas suspendat între pământ și cer, am copilărit, am murit și am înviat în tonurile și ritmurile unei partituri. Mi-am continuat divanul cu cerul. Am privit din prispa sufletului în oglinda ochilor de copil. Am iertat, am iertat didactic și etic, am iertat ca alegere, am iertat cu fântâna minții, am iertat, mai cu seamă, cu corola inimii, am iertat până la mineralele care dau viață naturii.
Am fost fidel prietenilor mei, studenților mei, colaboratorilor mei. Am fost fidel valorilor mele, iar când nu am făcut-o firul ombilical care mă leagă de ele m-a scos din labirint. Am privit cu respect lada de zestre a bunurilor celorlalți. I-am ofensat pe cei dragi prin sinceritatea mea frustă adeseori. Când ai un măr îl împarți cu ei. Am crezut că la fel trebuie să procedezi când ai un gând, o părere, un surâs, o aniversare, o experiență.
Am respectat însă dreptul sau chiar obstinația lor de a trece prin grohotișul vieții. Voi fi far când vor căuta calea. Am fost om, atât de imperfect pe cât un om își poate purta crucea umanității sale. Am învățat din cartea umanității mele. Am avut capricii. Și câte! Am uitat. Am omis. Am fost neatent. Am ratat termene. M-am împiedicat.
Am greșit. Am eșuat. Am exasperat perfecțiunea. Nimic artificial însă, nicio reclamă, nicio cursă întinsă celorlalți, nicio rugă falsă. Am citit. Am scris. Nu am urât. Trăiesc; iar acesta este cel mai eroic fapt al vieții mele. Nu am închis ochii în fața răului și am încercat să nu devin parte a lui. Am spus, am scris, am făcut sau am încercat să fac. Văd. Înțeleg.
Vorbele mele stâncoase s-au născut din calcarul faptelor. Am luptat cu eroziunea ce adesea ni se așterne între chivotul valorilor, tăria faptelor și obolul cuvintelor. Iar pentru toate acestea vreau să le mulțumesc în primul rând convivilor mei la cina cea de taină a prieteniei. Le mulțumesc pentru atingerea mâinilor lor, pentru îmbrățișarea spiritului lor, pentru a mă accepta alături de ei – mai mult decât mă accept eu însumi – așa cum sunt…
Silviu MILOIU este un reputat istoric, profesor universitar și, dincolo de toate, absolvent de „Carabellă” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
