Am un ușor surâs în colțul gurii. Mă așteaptă un text pe care abia pot să-l stăpânesc. Mi s-a rostit in cap in zeci de versiuni. E un text care se cere afară din mine și pe care mai că l-aș ține nescris, spre a nu ajunge prea siropos. Din acest moment însă am hotărât să las textul să mă învingă, să-și cunoască ieșirea în lume și prin el un detaliu suficient de intim, încât să-mi strângă puțin inima: pentru mine, familia e centrul universului. Să povestim un pic…
Într-o zi îi ziceam soției că una dintre cele mai puternice amintiri pe care le am de când eram mic e legată de tăiatul pepenilor luați de la piață. Sunt două secvențe inedite:
1. Îmi aduc aminte că pe-atunci, în vremea când la ora 19 la tv erau desene animate, noi toți eram altfel, nu știu exact dacă mai inocenți, dar clar altfel. Și cum eram noi așa, altfel, și bucuriile erau altele. Taicămiu (ce ironie, îmi dau seama că-l scriu așa cum îl am trecut în telefon, fără cratima) venea acasă vara, din când în când, cu pepeni d-ăia mari, ovali. Noi îi ziceam acestui tip de pepene, pepenoaică și e bine din start să credem cu toții că niciunul nu era greșit. Pe scurt, și fără ocolișuri, pepenoiaca era ceva mai presus de ce e acum cool, pentru că avea o forță teribilă să ne bucure. Întâmplarea în sine era mai faină decât gustul, dacă mă înțelegeți. Mai ales pentru noi, cele doua odrasle din casă. Pepenoaica asta lăsa pe masă niște felii lungi si, repet, de departe mai de poveste decât cele ale unui pepene clasic.
2. A doua secvență e legată strict de tăiatul pepenoaicei. Gestul n-avea anvergura unui ritual strict, dar exista o regulă: operațiunea era desăvârșită mai mereu de taică-miu. Probabil că la cazurile ușoare și urgente se putea întâmpla să existe și un alt „chirurg”, dar eu soției i-am povestit recent că așa țin eu minte… cum că el era desemnat responsabil cu feliile. Un fleac pentru unii, o amintire puternică pentru mine. Trebuie să rețineți un lucru: pepenoaiaca era treabă delicată, un soi de mistreț al pepenilor, ce trebuia atacat cu un cuțit mare și cu mâini ferme.
Treaba stă astăzi așa: pepenii au intrat de ani buni pe mâna mea. La masa și casa mea, cum se zice. N-am încă alura și statura (așa cum mi-o amintesc eu) celor care mă ocroteau când eram acasă, dar ireversibil mă îndrept către cel care va umbla ferm cu marele cuțit tăios din casă. Sunt zile în care gândurile – aici n-am cum să nu fiu siropos – îmi fug către ai mei și chiar dacă suntem la o conversație pe mobil distanță, n-alunecăm niciodată pe calea în care să le spun că sunt recunoscător. Chiar și conversațiile light își trag însă seva din recunoștința asta. La iubire ni se pitesc vorbele, iar la supărare se rostogolesc de ne dărâmă ca pe niște popice.
O felie din pepenele ăsta mare de azi e și despre mama. O conversație cu ea la telefon despre ce mă doare e peste 1000 de consultații la cele mai pretențioase clinici private din Bucureștiul ăsta. E mama! Și-o să rămână, pe nedrept, nescrise alte 1000 de motive și amintiri…(dacă vreunul dintre ei o să citească ce-am scris eu aici o să-i copleșească emoțiile și/sau curiozitatea de tip „ce te-a apucat?”)
Textul acesta se oprește astăzi aici. E un pic despre mine, altfel decât încercând o gluma. Până la urma, de ce-am scris rândurile astea? Azi am fost la supermarket și ghiciți ce-am cumpărat? Pepenii sunt madlenele mele!
BOGDAN CIUCLARU este un încă un tânăr jurnalist, om de radio, lucrează la EUROPA FM și este, peste toate, absolvent de CARABELLA…