Pentru Ticuţǎ– pentru cǎ a fost şi Paul-Mircea –pentru cǎ n-a știut…
„Nothing human disgust me unless is unkind, violent.”
(Hannah, in The Night of the Iguana)
Când te naști ți se dau
două șanse: să fii fericit
ori să te sinucizi.
Majoritatea le ignorăm pe amândouă.
Buldozerul
Buldozerul probabil s-a nascut demult, atunci cind maimuta a disparut strivita de betonul asfaltului, iar singura vietate a ramas Buldozerul-Cel-Care a ajutat la construirea oraselor, civilizatiei materiale cu radiatoare si vibratoare, cu aparate de televizor in culori si cu LSD. „Vrei televizor in culori? Foloseste LSD!” spunea un slogan commercial din tinereţea lui.
Cel care a imitat buldozerul uman miercuri seara a facut-o atit de majestuos, incit ma intreb daca nu cumva atunci isi descoperise prima si adevarata lui esenta (in speranta ca exista asa ceva): reflexiv, egotistic, putin auto-distrugindu-se, putin auto-conservindu-se.
Uitindu-ma la el si ascultindu-i monologul am auzit ce vroia sa ne spuna si acum impartasesc secretul lui cu voi.
Despre dominanta sa mama sau cum se distrug oamenii in copilarie
B a avut nevoie mereu de tocul inalt al Mamei sale, indeosebi atunci cind s-a stabilit ca se va duce la scoala. De fapt, in prima zi de scoala a plins pentru ca-i era frica sa nu fie astfel abandonat legal printr-o smecherie de-a Ei. Cum a ajuns in clasa a tras o privire furisa si circular, ca o centura de siguranta la Logan, pe deasupra capetelor sezinde ale colegilor sai; toti erau de marime mica si mijlocie, si toti pareau linistiti, unii chiar vorbeau intre ei si rideau la auzul propriilor lor gingaveli in timp ce el isi simtea prezenta impunatoare.
Un Guliver impotent.
Sau un mic obez printre mici mititei.
B a inceput sa stringa puternic poala fustei mamei sale si sa ceara acasa, in acelasi ton in care ceri la WC, inainte de a atinge virsta cind controlezi bolul fecal. Mama l-a ignorat daca nu l-am impins mai departe de ea.
Invatatoarea a inteles stituatia si i-a intins o mina in ajutor.
Ca si cum i-ar fi intins o olita pentru pipi.
I-a dat o batista. Mama sa a tipat la invatatoare, crezind ca batista este pentru ea, iar B a fost nevoit sa-si inghita suspinul, pentru ca totul se schimbase, mama sa era cea care nu mai suporta situatia, Mama sa, AUTORITATEA, vroia sa puna capat celor ce se intimplau, Mama Sa nu agreea locul unde initial vroia sa-l arunce ca pe un Daniel in groapa cu lei.
Mama sa tipa la invatatoare si invatatoarea, iata ca se transforma intr-un mic, tot mai mic si tot mai verde rinocer, un rinoceras care zburda prin clasa, iar elevii, acei viitori-fosti colegi treceau miniatura din mina in mina, uimindu-se cit de mic devena si cit de verde se colora rinocerasul care o milionime de secunda mai devreme era invatatoarea, mi-as permite sa scriu INVATATOAREA lor, a tuturor copiilor, a copiilor care nu vor sa invete, a celor care vor sa fie lasati liberi, a celor care isi tatueaza flori pe pintece, pe sfinctere, pe genunchi, pe gingii, si pe creier scriu: TEACHERS, LEAVE THE KIDS ALONE!
B are un moment pink.
Mama Sa inca mai tipa, chiar daca impotriva curentului de opinie, iar tipatul ei devenea expresionist, iar expresionismul cucerea literatura, arta in general mi-as permite sa scriu, chiar daca tabloul a fost furat de mai multe ori din muzeele unde era expus, chiar daca particulari si institutii publice si-l revendicau, ceea ce B. si colegii lui aveau acum era un tablou viu, care nu putea fi nici furat, nici dosit, nici asumat, ci doar privit si memorat, pus intr-o cutie cu cheita sa-ti amintesti cind batrin fiind stranepotii iti cer povesti de tinerete.
Si asa a inceput cosmarul memoratului pe de rost pentru B.
In creierul sau mic si contorsionat au intrat poeziile patriotice si despre alte manifestari isterice, prozele scurte cu sfirsituri lungi si fericite, tablele gecesti ale inmultirii si tablele romane, legile lui Moise si ale Apostolilor, Coranul lui Mohammed si bataliile cruciatilor, inchizitia si nazismul, Rwanda si Somalia, Australia si bastinasii ei, ca la urma sa vina Bosnia si Hertegovina. Totul a memorat din carti, din spusele parintilor, ale invatatorilor, ale presei, din „The New York Times”, ziarul unde doar ceea ce merita in ochii patronului este publicat: „ALL THE NEWS THAT’S FIT TO PRINT,” ca sa nu mai vorbesc despre filme si seriale de televiziune, unde memorezi nu doar cuvinte, dar culori, pieptanaturi, inveti sa-ti tintuiesti memoria cu ceea ce ai fost invadat seara de seara prin tubul catodic (televizorul l-a avut in vremurile de inceput ca element principal component) in materie de mirosuri de mincare, de parfumuri umane si artificiale, tot ce la inceput a fost joc si nonsens, amuzament, poate, devine o memorie, o tot mai grea memorie, memoria zilei ce-a trecut, a aniversarii, ori a primei atingeri a fricii, a primului ris intr-o situatie ambigua putind fi caracterizat ca isteric, crud, insultator sau acesta a fost risul cind ai fost prima oara lovit cu pumnul in fata? nu, acesta a fost risul cind am pierdut prima oara totul.
Rinocerul a diparut dupa prima zi de scoala. Intr-adevar imediat a disparut si mama sa.
Rinocerul s-a transformat in zina. Mama sa a plecat de acasa cu un sofer de camion.
Zina il batea zilnic pentru ca era mare si gras si prost, ii dorea binele, il facea sa invete tot ce ea stia, tot, astfel ca la sfirsit, B si-a dat seama ca avea doar o cumplita durere de cap ori de cite ori vedea purici; iar mai tirziu nu a putut viziona nici un film subtitrat, asa cum faceau colegii sai, ci asculta vocile ca si cum ar fi fost un radio-show, sau un program special pentru orbi, totul fiind descris cu vorbe multe, altfel nu-mi explic de ce B a invatat spaniola, daca nu ca sa se delecteze cu Almodovar, si impresionat de tratamentul aplicat de regizor relatiilor interumane desenate animat, avea sa se impreuneze peste ani cu o mexicana emigranta si ilegalista, care avea nevoie urgenta de Green Card, si de adapost.
Va deveni un vis recurent.
Oricum, zina (fost rinocer mititel si verde) i-a amprentat spiritul si personalitatea. Daca nu as scrie ceea ce cred ca se cuvine, as adauga iresponsabil ca inainte de a-l parasi pentru soferul de camion, mama sa l-a abuzat sexual, ceea ce s-ar putea explica prin sustinutul cocoselului cind B era pe cale sa invete se urineze in trezie la olita, si astfel i-a creat un atasament permanent si placut pentru atingerea cu degetele de la mina; l-a abuzat cind l-a bagat gol golut in cada cu apa caliie si l-a sapunit, facind comentarii despre cit de trapezoid bombant ii este corpusorul sau de copil in clasa intii primara, si asa l-a incurajat sa manince in fata oglinzii, admirindu-si corpul crescind si cocoselul batind pasul pe loc.
Reminiscenta abuzului sexual exercitat de catre parinti in timpul copilariei.
B isi va petrece o buna parte a maturitatii sale incercind sa inteleaga ce s-a petrecut cu el. Cine i-a taiat orice dorinta sexuala. Cine l-a terminat in nemernicia lui prezenta. Parintii sint o scuza buna. Societatea e mult prea departe ca sa o vedem si blamam.
Dar revenind, copil fiind, B era interesat doar in ceea ce zina era interesata; ea il batea, ea il bucura, ea era lumea lui.
“B iar nu stii cit fac 6×8”
“B esti un prost”
“B esti un idiot”
“B, nu-i de mirare ca maica-ta v-a parasit, tu esti de vina, ai innebunit-o, tu si taica-tau, doi ingalati, retardati mintali, ha…ha…”
“Doamna invatatoare nu este retardat un neologism?”
“Desigur ca este. Ceeea ce dovedeste ca sint o intelectuala, o invatatoare intelectuala, asta sint spre deosebire de tine si de taica-tau, nu-i asa B?”
B nu putea zice nimic. Se zgiia la ea. Zina avea un corp tinar si vinjos, iar cind se apleca i se vedea poponetul gogonat.
De multe ori si-a inchipuit poponetul ei B cind servea toaleta, ocupat fiind cu ceea ce americanii ar numi “spanking the monkey.” Zina isi permitea orice, baietii ii iertau necuviinta, de fapt comportarea ei le trezea instincte urinare, sau cel putin asa aparea din faptul ca baietii erau mai tot timpul cu mina pe sus cerind la WC, iar acolo discutau in grup despre ea, nu foarte detaliat, pentru ca nu intelegeau nici ei prea bine de ce se intilneau acolo si ce cauta zina in discutia lor cu pantalonii la vine, iar fetele toate incercau s-o imite, dupa cum s-a si observat, mult mai tirziu, cind s-a facut recensamintul populatiei, la intrebarea cu cine semanati mai mult, cu mama sau cu tata, fostele ei eleve raspundeau cu invatatoarea noastra, zina. Ce-i drept e drept, zina nu apartinea nici unei minoritati, altfel spus, era de culoare alba, pielea galbena, parul verde si ochii…pentru mai mare precizie ochii ii erau dimineata foarte rosii, ca si cum ar fi plins toata noaptea dinainte, sau ar fi baut, sau ar fi respirat cocaina, sau nu ar fi inchis ochii din motive sexuale, dar aceste ipoteze sint pentru cititor, deoarece B nu a observat niciodata ca zina ar avea ochii verde cu rosu de jur imprejur. Pentru B zina era unica, ceea ce si era, fiind unica persoana de sex feminin care l-a atins, fie si numai ca sa-l traga de chica sau sa-l bata pur si simplu, corectionar, inainte de atingerea legitimata de casatorie.
In general copiii, nu numai B, sint atrasi, ca si ciinii, de oamenii buni, adica de cei cu suflet bun, pentru ca se spune ca atit copii cit si animalele simt sufletul celui care vrea sa-i atinga. In acelasi timp, atit copiii cit si animalele se domesticesc si-si recunosc si apara stapinul, ii ling membrele si alte extremitati, daca este nevoie, ii si sufla peste orice rana, si mai ales ii tin de cald iarna.
B era un astfel de animal domesticit desi el nu fusese salbatic niciodata. El se nascuse amarit si docil. Un asin. Iar asinii nu se impusca niciodata, nu-i asa?
***
Desigur B nu este un personaj inventat ca naluca de mai sus, ci un om in carne si oase; este cetatean american si l-am intilnit cind era in clasa de actorie, la o virsta in jur de 45 de ani, vreo 200 de kilograme, insurat, cu urmasi, cu voce baritonala impresionanta, cu un cap necrescut dar totusi mare de necopil, cu ochii blocati in orbite, ochi orbi si maronii, plin de frica si ura, placindu-i femeile de departe, astfel incit nimeni nu putea spune despre el nici macar ca ar avea tendinte de popo, pedant si rustic in acelasi timp, purta numarul european 40 la picior, si pantofi vechi din piele lacuita.
Monologul sau era despre un semi-idiot, emigrant ilegal si nepoata sa, singura ruda de singe pe care o iubea si pe care o crescuse urma sa-i fie, intr-un fel sau altul, luata, asa ca furata sau rapita sau despartita de el din motive cu totul si cu totul legate de activitatea notariala, pe care i-o explica un avocat in al carui birou se desfasura de fapt monologul.
B isi pregatise scena cu o masa portabila de culoare neagra, patrata, inconjurata cu doua scaune puse intii unul linga altul, apoi fata in fata, apoi si-a adus doua pahare, intr-unul a turnat apa si le-a asezat pe masa. Cind s-a intors a patra oara de la toaleta si-a inceput monologul, rastit, zbierat, apocaliptic, mort.
Andy a intervenit, l-a oprit si l-a rugat sa continue monologul pe un ton diferit, ceea ce a fost cu neputinta pentru B. Degeaba i-a amintit Andy ca nepoata din piesa poate fi asemanata cu propriul sau copil, ca ii este mai scumpa de cit nevasta (asa reiesea din monolog), ca pentru ea si-ar fi dat si viata. La ultimile explicatii B a reactionat si a spus ca il va omori in final pe avocat.
“Pe cine?” a intrebat Andy,
“Pe avocat” a raspuns B.
“Dar de ce sa-l omori?” a intrebat Andy.
B nu stia prea bine, oricum simtea ca acesta trebuie sa fie finalul, moartea celui care i se opune, a celui care ii oferea perspectiva unei vieti mai indobitocite decit in prezent, o perspectiva imposibil de atins pentru mine, ca narator in cazul de fata, dar nu pentru Dostoiewski, care asa cum stim cu totii se ruga prin gura unui personaj din amintirile unui ocnas, cam asa e titlul traducerii in romaneste, sa nu-i dea Dumnezeu omului cit poate omul sa indure, deci intrebarea daca este oare posibil ca personajul interpretat in acea seara de miercuri de iulie de catre B sa aiba o viata mai amara datorita masinatiilor avocatului, who knows, pare a fi retorica, iar atitudinea lui B de a-l omori, fireasca.
Ochii lui B se aratau fericiti cind a pronuntat pedeapsa capitala pentru inamicul sau identificat mental.
Dintr-o data mi-am amintit de naluca mea. Citi sint oare cei pe care ii omora atunci impreuna cu acest avocat? Rinocerul verde, mama sa si soferul ei de camion, nevasta mexicana si copiii sai metisi? sau asta era prelegerea despre o sinucidere? Ochii sai orbi nu mi-au spus nimic précis. Vocea sa baritonala tipata imi confirma doar ca este neputincios in viata de fiecare zi, ca luatul deciziilor este de datoria masinii sau altor vietati, ca revolta era nenumita in mintea lui. Numele REVOLTA era fie mult prea la rasarit de eden pentru B, am considerat eu in mintea mea de est-european, ori o masea de minte ii fusese extrasa inainte de a apare. Revolta pentru ce? bani, o friptura de vacuta, un pat incalzit, un copil eminent, un cistig la loterie, sau poate o tinerete fara batrinete si viata fara de moarte! Sigur nu pentru asta, deoarece pentru B moartea vine pe banda de magnetofon ca pedeapsa finala sau cel putin ca solutie, ca revansa, ca plata sau ca scapare, dupa cum vrei si esti in stare sa interpretezi.
***
B m-a ajutat sa ma izbesc de nefericire ca mod de a trai. Nu de ratare, de nebunie sau mai stiu eu ce alt simptom. Nu. El m-a ajutat sa vad nefericirea ca atitudine fata de viata, un peste il prinzi cu undita, in plasa, cu un bat ascutit la virf, cu mina si in alte felurite feluri, dupa cum viata poti s-o abordezi cu nefericire. Profunda, pulpoasa ca o piersica, rotunda si paroasa, nefericirea este si se afla fara a necesita un nume predicativ. Nu ma fac nefericit, nu mi s-a intimplat o tregedie in viata si am devenit nefericit, nefericirea este instalata ca o materie amorfa, dar fundamentala, peste care ne punem amprenta dinamismului personal, ceva ca in filozofia lui Aristotel, cu materie si forma, nefericirea ar fi primitivitatea umana, prima atitudine reflexiva crescuta dintr-o pornire inconstienta, la indemina tuturor, fara deosebire de sex, religie, clasa sociala, culoarea pielii, virsta, cetatenie, grad de educatie institutionalizata, astfel ca a fi nefericit nu-i este dat sa fie nimanui prin nici un decret divin, ci este asumat reflexiv si intinctual, pentru ca nefericirea este apartenenta la turma, pentru ca nefericirea apara ca si anonimatul, pentru ca nefericirea ocroteste pietonii sa nu fie impuscati din neatentie, injunghiati sau calcati cu masina accidental, nefericirea induce a pro-crea, a alapta si mai tirziu ii impinge pe parinti sa-si puna copiii in gradinite, in scoli si in alte institutii de alienare.
***
B nu a reactionat la niciuna din sugestiile lui Andy. Privirea, ochii, miscarile, intonatia ramasesera aceleasi din prima interpretare a monologului, mai putin statul la masa si tintitul spetezei scaunului de vis-à-vis, a doua oara stind in picioare si tintind intunericul din fata sa. Si totusi ceva in B era de colos, nu marimea dimensiunilor lui bolnavicios de impunatoare, nu sonoritatea baritonala a vocii, si nici maroniul pietros al ochilor, altceva, cred ca certitudinea neschimbarii, o impietrire in forma (cum asemanator se exprima cei din Catavencu, dar relativ la un personaj romanesc, ce-i drept si acela cu personalitatea lui stincoasa).
B induce in spectator ideea de certitudine, te face sa crezi ca poseda o hotarire de neclintit, ca nu va schimba nimic in viata lui si de aceea a venit la lectiile de actorie, pentru ca aici, spre deosebire de un psihiatru personal, unde probabil se cauta solutii de vindecare, de tamaduire a ranilor, aici, in acest studiou de actorie, totul curge la fel, inveti ca nimic nu trebuie sa se schimbe, ca fricile si vulnerabilitatile sint folositoare, ca trebuie pastrate si dezvoltate, ca ele sint ca cernoziomul pentru griu, dar nu stiu cum, nimeni nu parea sa observe ca griul ala se ruginea inainte de a da in copt, sau ca avea o boala ca anemia la copiii ce nu stau la soare si nu maninca mere.
Am vazut odata un film despre ceva nememorabil, dar care se numea “mere rosii”. E un titlu expresiv.
***
Mi-e frica de orice si prefer sa nu fiu luat prin surprindere, de aceea promit sa fac tot posibilul sa impietresc la un anumit stadiu, pe care sa-l cunosc si sa-l perpetuez pina la moarte, cam asa suna juramintul depus de cei aflati in a doua parte a cursului de actorie, unde am patruns pentru o clipa in acea miercuri, imediat dupa ce cursul meu, pentru care platisem, se terminase. Luase sfirsit cu o zi inaite, marti.
Mi-era frica de ceea ce as fi putut sa fiu daca continuam.
***
Nu stiu acum cit de constient se analizau cei prezenti acolo, deci si B., pentru ca nu stiu ce stia B despre el in afara ca saptaminal are datoria de a veni in acel studiou unde impersoneaza un caracter sau altul la propria lui alegere. Nu stiu daca in mintea lui rinocerul revenea cu obstinatie in fiecare moment de incrincenare sau mama sa de fiecare data cind vroia sa fuga incepea sa tipe: NU!
Nu stiu cum te poti casatori imediat dupa ce absolvi clasa intit primara, dar asta facuse el, si nu inteleg cum poti sa-ti „determini” nefericirea tot atunci, dar daca ceva este adevarat din ceea ce vad se pare ca nefericirea este pentru mase, dupa cum fericirea ca si sinuciderea nu este tot un sindrom de masa.
***
Am aplaudat. B a revenit printre noi. Scena apartinea altcuiva.
Citeşte şi
LA BORTA RECE, cu domnul Radu PĂRPĂUȚĂ și patru lame de cuțit, adânc tăietoare în vorbe și cuvinte…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, ascuțită și răpăitoare…
Zece ALTFEL DE POEME, de Puiu JIPA, în JI-PISME DE SÂMBĂTĂ…
Două mirări, cu marele regizor Constantin VAENI, în rubrica lui ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
Doamna profesoară Mihaela MARIN și gândurile ei întristate, în CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
CIUCLARISME cu, desigur, Bogdan CIUCLARU și o întrebare hamletiană…
MELANCOLII, două poeme de Constanța POPESCU…
STRATEGII DE DISTANȚARE, cu domnul profesor Petre STOICA…
Marius Alexandru DINCĂ și rubrica lui JUNIORI DE CARABELLA…
Un colaborator nou, un campion mondial, domnul profesor Ioan N. RADU, în rubrica COSMOSUL DIN NOI…
Domnișoara Ioana PIOARU, cu o foarte interesantă LECȚIE DE ZBOR…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE, cu domnișoara Erica OPREA…
O situație de presă, cu Pompiliu ALEXANDRU, în CULTURA URBANĂ…
Nostalgii de Actor, cu Puiu JIPA, în rubrica lui AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
Alte PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, cu domnișoara Cătălina CRISTACHE…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu Mariana OPREA STATE…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI și domnul Teodor Constantin BÂRSAN…
Domnul profesor Daniel TACHE, doctor în filologie și CULTURA ONLINE…
JUNIORI DE CARABELLA, adică Daria STEMATE…
REFLECȚII MINORE, cu domnul profesor Aleaxandru IACOB…
Scriitorul Ioan VIȘTEA și RAFTUL CU PROZĂ SCURTĂ…
Rubrica TERAPII ÎNGÂNDURATE, cu domnul Ioan VIȘTEA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
