După 14 ani, mai buni sau mai răi, în sistemul de educaţie, credeam că mi-a fost dat să văd cam tot ce se poate vedea, să trăiesc toate situaţiile ridicole şi absurde posibile şi, ca atare, nimic să nu mă mai surprindă.
Ca diriginte, am învăţat că ar fi ideal să numesc liderul formal al clasei din rândul liderilor informali, pe care grupul îi acceptă ca atare şi cărora le recunoaşte implicit autoritatea. Din păcate, realitatea mă convinge, dacă mai era nevoie, că ceea ce încercăm să construim în şcoală este profund şi temeinic contrazis de realitatea societăţii în care trăim. Este tot mai clar că există o sciziune uriaşă între aptitudinile şi atitudinile pe care încercăm să le formăm la elevii noştri şi deprinderile necesare pentru a supravieţui în România zilelor noastre, în care, cu foarte mici excepţii, liderii sunt exclusiv formali, impuşi cu forţa, prin distragerea atenţiei sau prin manipulare.
Am moştenit de pe vremea comunismului tare sociale care se încăpăţânează să se perpetueze, ne-am ales cu apucături ce s-au înfipt adânc în subconştientul colectiv, am schimbat doar forma, nu şi fondul. Cultul personalităţii încă răzbate dinspre trecut, dacă nu la nivel de orânduire socială, cel puţin la nivelul mentalităţii individuale. Funcţiile sunt încă momeala ideală pentru a orbi conştiinţa şi principiile, oamenii încă se visează lipiţi pe vecie de un scaun sus-pus, fiecare vrea să devină un şef mai mare sau mai mic, după facultăţi, cum ar zice un personaj din „Moromeţii”.
Iar când puterea, sub orice formă de manifestare, devine scop în sine, mai este doar un pas până la germinarea ideii că sistemul, oricare ar fi el, se va prăbuşi în lipsa celor îmbătaţi de cântecul sirenelor şi de aerul rarefiat din sferele înalte. Ajunşi brusc în vârful piramidei, liderii făcuţi, nu născuţi, încep să creadă că au dreptul de a decide discreţionar asupra destinelor celorlalţi. Treptat, dezvoltă un ciudat simţ al proprietăţii, în care instituţiile publice se confundă cu domeniul privat. Uită rapid de unde au plecat, uită să fie oameni, uită că ceilalţi sunt oameni, uită că demnitatea nu este covor pe care să te ştergi cu bocancii. Oamenii în toată firea sunt trataţi precum copiii neascultători, puşi pe rele şi indisciplinaţi, care merită din plin o muştruluială straşnică, menită să le bage minţile în cap. Toţi ceilalţi devin nişte maşinării care trebuie să execute, să se supună şi să funcţioneze ireproşabil după un plan prestabilit. Schimbarea de perspectivă este radicală, iar defectele subalternilor capătă dimensiuni hiperbolice, în timp ce calităţile primesc sufixe diminutivale.
Şefia a rămas boală naţională. O vedem pe viu, la simplul funcţionar public greţos de la ghişeu, la paznicul semianalfabet din supermarket, la banalul purtătorul de caschetă care te opreşte fără motiv în trafic, la asistenta sclifosită şi plictisită, la medicul care te tratează cu indiferenţă, la directorul de şcoală, la vârful ierarhiei. Puterea şi iluzia că ea este pentru totdeauna le ia minţile oamenilor, îi fac să se creadă deasupra tututor, îi smulg cu forcepsul de pe postamentul legăturii cu realitatea şi îi aruncă într-o lume abstractă şi suprarealistă. Şi astfel se ajunge la etapa în care delirul puterii naşte psihoze naţionale. Devenim, pe zi ce trece, paranoici. Vedem corupţie şi corupţi chiar şi acolo unde nu există. Din cauza unor derapaje izolate, ajungem să-i considerăm pe toţi infractori până la proba contrarie. Asupra tuturor planează prezumţia de vinovăţie. Mai întâi emitem sentinţe şi abia după aceea judecăm, ca în fabule. Turbată după senzaţional, presa a ajuns din câinele de pază al democraţiei un biet maidanez jegărit, care aleargă cu limba scoasă de un cot după resturi suculente. Scandalul devine indice de rating pentru televiziuni. România se transformă, încet şi sigur, într-un ospiciu în aer liber, plin de sociopaţi cu drept de liberă practică.
2. Iluzii
Trăim cu iluzia că suntem stăpânii vieţilor noastre, ne îmbătăm cu apa rece a liberului arbitru, ne facem chip cioplit din lucrurile pe care le cumpărăm pentru a umple un vacuum, greşit resimţit ca fiind fizic. Iar timpul trece neiertător peste noi, aşteptand rabdător scadenţa.
Iluzia libertăţii este cea mai periculoasă, pentru că ne adoarme conştiinţa, ne amăgeşte cu certitudinea unor lucruri efemere, ne lasă fără apărare în faţa meschinăriei vieţii. Libertatea, mai ales cea individuală, este atât de greu de obţinut în termenii pe care egoul îi impune, încât devine motiv de frustrare. În mod inevitabil, din conflictul iscat între principiile personale şi situaţiile inevitabile de compromis, cea mai şifonată iese conştiinţa.
Poate de aceea sunt cinic din fire, cu cei din jur, dar mai ales cu mine. De aceea scriu şi mă scriu, din pasiune, dar mai ales ca tratament împotriva propriilor demoni. Iubesc cu tot sufletul, deşi mă tem că nu voi primi în schimb iubire cu aceeaşi măsură. Asta e, oamenii fură la cântar, măsluiesc zarurile şi umblă cu ocaua mică, mai ales când este vorba de sentimente. Sunt stresat de tot de şi de toate, nu îmi găsesc liniştea, îmi fac zile negre şi nopţi albe singur, atunci când mai am loc de cei din jurul meu. Am prieteni puţini, pentru că e mai sigur aşa. Probabilitatea de a fi dezamăgit este mai mică. Nu am încredere în oameni, pentru că uneori nu pot avea încredere nici în mine însumi. Îmi cântăresc îndelung deciziile, le analizez sub toate aspectele, despic firul în patru, apoi mă hotărăsc sub impulsul momentului. Aşa am impresia că încă mai am libertatea de a alege.
Respect, atât cât e posibil în România, legile şi legea bunului-simţ. Sunt politicos cu cei care merită şi bădăran cu cei care nu merită oricum să fii politicos cu ei. Muncesc mult, pe bani puţini. Uneori, mă întreb de ce o mai fac.
Sunt plin de contradicţii, dar nu mă deranjează. Ar fi bine ca ceilalţi să se obişnuiască, eu nu am de gând să mă schimb. Mă simt bine în pielea mea şi am încetat de mult să mai încerc să înţeleg oamenii. Acum, din comoditate, e mai simplu să-i ignor. Dacă insistă să mă provoace, nu îmi este deloc greu să-i înjur. Sunt loial din principiu, dar îmi dau seama că principiile nu ar trebui urmate întotdeauna, pentru că este total contraproductiv. Sunt prieten devotat şi duşman neînduplecat. Nu-mi plac nuanţele de gri, mai ales într-o lume care rulează în alb-negru.
Cred în lucrurile obţinute cu muncă, sudoare, construite în timp.
Fumez tocmai pentru că e la modă să renunţi la ţigări, dar mai ales fiindcă îmi place.
Timpul meu este mult prea preţios. Am învăţat că timpul vindecă orice rană. Întrebarea este ce te faci când nu ai timp.
Sunt eu cu mine şi mă împac de minune. Dacă cineva nu mă place, nu mă deranjează. Sentimentul este reciproc.
Sunt doar un om şi, spre deosebire de mulţi alţii, nu mă străduiesc să devin o maşină. Perfecţiunea există doar în filmele SF, în basme şi în închipuirea unora. Din păcate, toate sunt pure invenţii, aşa că rămân la părerea mea. Dacă cineva se simte deranjat de ceea ce am spus, este liber să îşi manifeste dezacordul. Nu promit că voi răspunde, pentru că îmi place să îmi respect promisiunile.
PETRICĂ STOICA este absolvent al Facultății de Litere, Universitatea „Ovidius” din Constanța, profesor, traducător și, cum zice, scriitor de ocazie, cinic din fire, cu cei din jur, dar mai ales cu sine însuși…
LA BORTA RECE, cu domnul Radu PĂRPĂUȚĂ și patru lame de cuțit, adânc tăietoare în vorbe și cuvinte…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, ascuțită și răpăitoare…
Din New York, confesiuni încântătoare în SUBSTITURI, cu Dana NEACȘU…
Zece ALTFEL DE POEME, de Puiu JIPA, în JI-PISME DE SÂMBĂTĂ…
Două mirări, cu marele regizor Constantin VAENI, în rubrica lui ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
Doamna profesoară Mihaela MARIN și gândurile ei întristate, în CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
CIUCLARISME cu, desigur, Bogdan CIUCLARU și o întrebare hamletiană…
MELANCOLII, două poeme de Constanța POPESCU…
Marius Alexandru DINCĂ și rubrica lui JUNIORI DE CARABELLA…
Un colaborator nou, un campion mondial, domnul profesor Ioan N. RADU, în rubrica COSMOSUL DIN NOI…
Domnișoara Ioana PIOARU, cu o foarte interesantă LECȚIE DE ZBOR…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE, cu domnișoara Erica OPREA…
O situație de presă, cu Pompiliu ALEXANDRU, în CULTURA URBANĂ…
Nostalgii de Actor, cu Puiu JIPA, în rubrica lui AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
Alte PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, cu domnișoara Cătălina CRISTACHE…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu Mariana OPREA STATE…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI și domnul Teodor Constantin BÂRSAN…
Domnul profesor Daniel TACHE, doctor în filologie și CULTURA ONLINE…
JUNIORI DE CARABELLA, adică Daria STEMATE…
REFLECȚII MINORE, cu domnul profesor Aleaxandru IACOB…
Scriitorul Ioan VIȘTEA și RAFTUL CU PROZĂ SCURTĂ…
Rubrica TERAPII ÎNGÂNDURATE, cu domnul Ioan VIȘTEA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
