În amintirea prietenilor mei, NERO (brac german) și BLACHI (maidanez de elită) care au trăit fericiți pe strada LINIȘTEI, la numărul 17…
15.Trec repede cele câteva zile petrecute la Estoril, Colonelul e fericit că sunt aici, mi-o repetă adesea, iar eu mă simt ca acasă, însingurat. Doamna lui pare că înțelege înstrăinarea de pe figura mea posacă. Mâine voi pleca și primesc una dintre poze.
–Să-ți închipui că e Nero, spune serios Colonelul.
–Doamne, zic eu, acum îmi dau seama că n-am făcut pe telefon nicio fotografie cu el.
–Cine știe, poate că se mai schimbă lucrurile…
Suntem în Bairro Alto, un cartier foarte vechi, nu prea departe de casa Colonelului și intrăm în cafeneaua A Brasileira.
–Aici vin intelectualii orașului, am să-ți arăt un anticariat celebru, alături de cafenea.
–L-am văzut, eram cu Rollia…
Dimineața ne-am plimbat mult pe jos, am ajuns chiar la Mănăstirea Sao Vicente de Fora, loc important al catolicismului, unde a fost călugăr Sfântul Anton de Padova. Mi-a plăcut biserica din apropiere, Santa Engracia, o știam, intrasem cu Rollia de câteva ori în liniștea solemnă a clădirii înalte.
Avem în față două cești mici, cu o cafea concentrată și un pahar cu suc de mango. Colonelul tace de câteva minute, se uită spre stradă și își mișcă încet capul, într-un tremurat ritmat, e un fel de dans anonim.
–Mâine pleci, începe el mai târziu, este timpul să-mi termin istoria, a mai rămas câte ceva. De pe insula noastră…
Îl ascult și iau înghițituri mici din paharul gros, de parcă n-aș dori să desfac vraja din privirile Colonelului. Vorbește ca și când ar continua o poveste abia începută.
–M-a sunat din spital, cu o săptămână înainte de a muri…
–Cine? întreb repede, chiar nu știu unde rămăsese pe Hokay, acum câteva luni.
El se uită la mine, i se umflă obrajii uscați și cuvintele se adună, toate deodată, în gâtul lui.
–Mama Rolliei, domnule… Fosta mea logodnică… Așa, face el, trebuie s-o iau mai de departe. Stabiliserăm nunta, îmi cumpărasem și costumul de ginere, cred că mai era cam o lună până la eveniment. Erau chiar și invitațiile, mai am și acum câteva prin biroul meu.
Se apropie un chelner și ne întreabă dacă mai dorim ceva, îi mai cer o cafea, dar cu mult lapte, începe să mă doară stomacul, am mâncat pește cam sărat la cina din seara trecută.
–Într-o zi mă duc la Sofia acasă. Ea, logodnica, nu cred că știai cum o chema.
–Cum naiba să nu știu? A fost mama nevestei mele.
–Iertare… Mă întâmpină, în hol, ceremonios și rece tatăl ei. Îmi spune că Sofia a plecat din țară și mă roagă să n-o mai caut. Apoi îmi întoarce spatele și pleacă, am rămas ca un prost în ușa deschisă, îți dai seama că nu pricepeam nimic. Să vă ia dracul, am strigat atunci, cu revolta nemăsurată a tinereții mele, mă uitam după piticania care încerca să se ascundă în catacombele casei lor. Poți să mă crezi că n-am făcut nimic? N-am căutat-o, n-am întrebat pe nimeni, o iubeam, știam că și ea mă iubește, dar a fost o zodie crucișă, o zbatere întortocheată, am tras câteva înjurături și mi-am văzut de-ale mele.
Nu-l cred, se citește în ochii lui, îi zvâcnește tâmpla dreaptă, acoperită de șuvițele cenușii ale părului. Ne uităm amândoi în vitrina cafenelei, în ea se reflectă două figuri posace și morocănoase.
–O scurtez, începe iarăși Colonelul, a doua zi am plecat direct în America, aveam acolo de încheiat o afacere mai veche, pe care o tot amânasem, doar mă însuram, era o cauză nobilă, nu? N-are rost să-ți mai povestesc chiar totul… Am aflat mult mai târziu, Sally se dusese la ei, vă iubesc tare, trebuie să fiu cinstit cu voi, le-a zis. Băiatul, adică eu, e grav bolnav, are o suferință care nu poate fi vindecată, dobitocul le-a turnat o istorie despre o boală venerică, cu urmări tragice. Îți dai tu seama, l-au crezut… Pe Sofia au trimis-o în Scoția, la rudele lor, nemernicul de Sally a apărut pe acolo, ca din întâmplare, ca un salvator și gata, asta a cam fost.
Mai aflu că a descoperit adevărul ceva mai târziu, dar a refuzat să mai caute un răspuns.
–M-a durut, am fost disperat, dar n-am dezgropat morții, ei aveau deja primul băiat. Înțelegi?
Nu știam ce să zic, am multe întrebări în minte, dar cad în amestecul de melancolie cu disperarea în care trăiesc de la revenirea din Hokay.
–Dacă mă gândesc bine, șoptește el, băiatul s-a născut la șase luni și câteva zile de la nunta lor, nu am vreo îndoială, e băiatul meu, n-are rost… să lăsăm…
Fac ochii mari, îl așez pe Sally cel tânăr la masa de alături, așa este, seamănă parcă mai mult cu domnul Colonel.
–Când m-a rugat să vin la spital, trecuseră aproape treizeci și cinci de ani de atunci. Am intrat în rezervă, îmi era frică să calc dincolo de ușă. Te-am iubit toată viața, iar- tă-mă, a zis fără vlagă, adunând greu cuvintele. Gata, domnule, nu mai pot… A murit peste șase zile, am fost la înmormântarea ei, nemernicul de Sally a încercat să plângă pe umărul meu, frate, ce bine-mi pare că ai venit… Porcul…
A doua zi, dimineața, suntem în aceeași stație de lângă cazinou, așteptăm microbuzul, Colonelul arată obosit.
–N-am dormit azi-noapte, îmi spune. Îți mulțumesc mult că ai venit…
–Nu cred că ai pentru ce, îi răspund.
–Ba am…
–Știi, încep eu, tot n-am înțeles cum de-ai ajuns pe insulă, ai continuat să te întâlnești cu Sally?
–Nici vorbă… L-am mai văzut întâmplător, pe aici, prin vila din apropierea casei mele, dar n-am schimbat cu el niciun cuvânt. Tuberculoza, ea este cauza… Mi-a descoperit-o un prieten, doctor la spitalul din Estoril. El i-a telefonat lui Sally, auzise despre Hokay-ul minune. M-am trezit cu Sally la ușă, l-am primit în casă, oasele mele bătrâne scârțâiau din greu. Așa am plecat acolo…
Din microbuz, îl mai văd pe trotuar, așa cum arată, înalt, slab, cu pălăria în mână și privirea lipită de geamul din dreptul scaunului meu. Am mai spus odată că eu mă liniștesc fixând flăcările focului. Știu bine că nu servește la nimic și că este așa, un fel de judecată de viață. Înainte de culcare, aseară, Flamena s-a apropiat de mine, atunci când Colonelul căuta ceva prin beciul casei lor, cred că o sticlă din colecția lui bogată, pe care mi-a arătat-o.
–Dragul meu, ești un om bun, mi-a zis.
–Mulțumesc… Aș vrea eu să fie adevărat.
–Mă pricep la oameni, am fost psiholog într-un centru de tineri cu probleme speciale.
S-a ridicat și s-a uitat pe ușa deschisă, Colonelul continua să cotrobăie prin subsol.
–Din păcate, nu cred că-l vei mai vedea. I-au mai dat de trăit cel mult două luni…
–Știe? întreb înfrigurat.
–Așa cred, nu vorbim niciodată despre asta, dar am impresia că înainte de venirea ta își scria testamentul. Mi-a spus de curând că ar dori să-ți lase ceva moștenire. Cam bănuiesc eu…
N-am întrebat-o nimic și nici n-am mai continuat discuția începută, Colonelul s-a întors cu o sticlă din colecția faimoasă, o șampanie cu gâtul lung și învelit în mătase roșie. A desfăcut-o cu mare fast, a turnat în cupele din cristal și ne-am dorit sănătate. Flamena a plecat să plângă puțin…
Visez, în microbuzul care aleargă spre capitală, cu ochii deschiși și mintea golită de prejudecăți. În Santa Engracia, ieri, am ascultat câțiva călugări care rosteau o rugăciune. O țin minte, fără nicio dificultate… Preacurată Maria, rosteau ei, îți aducem în dar trupul și sufletul, în vecii vecilor. Dăm ocol, vremelnic, acestei lumi de chinuri și lăsăm în voia ta și trupul și sufletul nostru. Intrăm în oraș, statuia cuceritorului ne întâmpină tăcută, iar lângă muzeul trăsurilor au înflorit portocalii. Chamo me…
Citşte şi
LA BORTA RECE, cu domnul Radu PĂRPĂUȚĂ și patru lame de cuțit, adânc tăietoare în vorbe și cuvinte…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, ascuțită și răpăitoare…
Din New York, confesiuni încântătoare în SUBSTITURI, cu Dana NEACȘU…
Zece ALTFEL DE POEME, de Puiu JIPA, în JI-PISME DE SÂMBĂTĂ…
Două mirări, cu marele regizor Constantin VAENI, în rubrica lui ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
Doamna profesoară Mihaela MARIN și gândurile ei întristate, în CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
CIUCLARISME cu, desigur, Bogdan CIUCLARU și o întrebare hamletiană…
MELANCOLII, două poeme de Constanța POPESCU…
STRATEGII DE DISTANȚARE, cu domnul profesor Petre STOICA…
Marius Alexandru DINCĂ și rubrica lui JUNIORI DE CARABELLA…
Un colaborator nou, un campion mondial, domnul profesor Ioan N. RADU, în rubrica COSMOSUL DIN NOI…
Domnișoara Ioana PIOARU, cu o foarte interesantă LECȚIE DE ZBOR…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE, cu domnișoara Erica OPREA…
O situație de presă, cu Pompiliu ALEXANDRU, în CULTURA URBANĂ…
Nostalgii de Actor, cu Puiu JIPA, în rubrica lui AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
Alte PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, cu domnișoara Cătălina CRISTACHE…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu Mariana OPREA STATE…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI și domnul Teodor Constantin BÂRSAN…
Domnul profesor Daniel TACHE, doctor în filologie și CULTURA ONLINE…
JUNIORI DE CARABELLA, adică Daria STEMATE…
REFLECȚII MINORE, cu domnul profesor Aleaxandru IACOB…
Scriitorul Ioan VIȘTEA și RAFTUL CU PROZĂ SCURTĂ…
Rubrica TERAPII ÎNGÂNDURATE, cu domnul Ioan VIȘTEA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
