Voi vorbi despre două fenomene ale Mass Media din zilele noastre, care sunt edificatoare pentru o situație care atinge fundamentul funcției presei în social. Este vorba în primul rând despre un fenomen pe care manualele de jurnalism sau de sociologie a Mass Media îl considerau inexistent sau chiar imposibil din anumite puncte de vedere. Toată Mass Media s-ar comporta, în teorie, ca o putere (a „n”-a putere în Stat, după cum spune clișeul) care vizează limitarea puterilor politice în primul rând, prin informarea populației în legătură cu toate acțiunile care ar atinge într-un fel sau altul acțiunile politicului asupra celorlalte sfere publice sau private. Controlul prin cunoaștere și informare ar fi axul principal al Mass Media. Așadar, ideea ar fi că tunurile presei, televiziunii, radioului etc. sunt ațintite asupra unui obiect extern ei. Există un principiu neîncălcat până de curând care spune că în momentul în care două instituții/institute media rivalizează, acestea se comportă totuși urmând acest principiu care spune: critica sau aducerea în discuție pentru a discredita oponentul media nu trebuie să aibă loc în spațiul public. Adică, mai înțelesul tuturor, oamenii media, oricât de mult s-ar concura și s-ar detesta profesional, nu au voie să își spele rufele în același spațiu unde sunt spălate rufele celorlalți. Dacă au ceva de spus, aceste lucruri se spun în cadrul conferințelor, ședințelor, la cârciumă putând chiar să se bată, dar aceste mici șicane și lupte nu se desfășoară pe aceeași scenă. Rațiunea principiului este destul de simplă. Nu trebuie să ne discredităm unii pe alții, profesional, în spațiul public, căci ne pierdem orice credibilitate. Ținta este alta, și de ne place sau nu, măcar trecem sub preș luptele intestine din cadrul profesiei noastre de oameni ai Mass Media. Înțepături fine sau aluzii acide au exitat de când există jurnalismul, dar tonul nu este defel același în momentul în care tratăm o faptă profesională a unui jurnalist ca pe o faptă a unui politician – adică o prezentăm ca pe o știre de ultimă oră sau un subiect social important. Și așa ar fi și firesc. Există un cod deontologic care sancționează aceste lucruri. Codul deontologic medical analizează culpele medicale, cel militar, pe cele militare, cel avocățesc, pe cele avocățești ș.a.m.d. Dar vedem că jurnalismul evoluează – și involuția tot o evoluție este, dacă suntem optimiști împătimiți; o evoluție negativă – și cu această ocazie asistăm acum la lupte fățișe în care jurnalistul este pus în aceeași oală cu politicianul sau infractorul și prezință pe față, cu jigniri și tot tacâmul, în plin act jurnalistic, ca pe o sancțiune a unui adversar, pe propriul său coleg de breaslă. Să reținem că nu este vorba aici de a sancționa neprofesionalismului vreunui neavenit în breasla care face de râs o întreagă categorie profesională. Este vorba de o luptă directă între așa numiții jurnaliști sau trusturi media care au o carieră în acest domeniu. Oricum, pentru populație – adică pentru public – acest lucru nu poate fi decât benefic. În ce sens? Începe să înțeleagă că ceea ce spune jurnalistul nu este ultimul cuvânt și exprimă Legea socială. Breasla se cam duce de râpă prin modalitatea aceasta de a-și spăla rufele în public, pierzând credibilitate și devenind ușor, ușor o categorie de care am putea să ne dispensăm fără probleme la un moment dat. Dacă ei între ei nu se înțeleg și se dușmănesc, sistemul se năruie din sine. Așa numitul obiectivism sau realism al faptelor pe care media se presupune că le-ar prezenta suferă modificări atât de mari în funcție de partea pe care aceștia o țin, negând „adevărul” colegilor, și nevorbind deloc despre interpretări posibile, ci despre adevărul absolut, care ar fi deținut doar de anumite persoane din Media, „ceilalți” fiind linșați, se ajunge la un Turn Babel care nu mai este atât de metaforic. Interpretările faptelor în jurnalism nu sunt lăsate gândirii publicului. Acum jurnalistul interpretează interpretările altor jurnaliști în scopul de a-i denigra și elimina din sfera media. Este adevărat că această pervertire vine tot din sfera politică, care cred că a găsit în sfârșit modalitatea de a sufoca media. Legile pe care politicienii le dau pentru a îngrădi libertatea presei nu au reușit atât de mult și de bine să pună o piedică acestei puteri ca până acum. Jurnaliști, observați politicienii și luați aminte! Oricât de prost pregătiți sunt, oricât de ageamii și de canalii, diabolici și fără nicio legătură cu politica ar fi, oricât de mult se înjură în studiourile voastre, tot în brațe și uniți îi regăsiți mai apoi în afacerile pe care și le încheie între ei și în a se apăra unii pe alții în fața legii. Nimeni nu spune să nu vă criticați, să nu ridicați ștacheta, să nu selectați la sânge personalul jurnalistic – dar aceste lucruri se fac în laborator, nu în același loc unde aveți tejgheaua de lucru. Orice breaslă, istoric vorbind, din Evul Mediu încoace cel puțin, separa aceste lucruri și avea o dimensiune elitistă și își rezolva marile probleme în interior. În orice caz, nu ieșeau în spațiul public pentru a se bate cu noroi, așa cum vedem că lucrurile se fac acum la noi. Nu spune nimeni să nu scrieți articole în contradictoriu, să nu aveți adeversari din sânul profesiei pe care puteți și să îi detestați sau să îi desconsiderați din punct de vedere profesional. Dar de aici până la a coborî în cotețul porcului și a începe o bătaie deloc amuzantă, în stilul Stan și Bran, cu frișcă, la o bătaie cu bălegar, în stil dâmbovițean neolitic, este o cale lungă. La acest aspect se referă acel principiu mai sus amintit.
Mă refer așadar la două aspecte metajurnalicești, dacă îmi este permisă această sintagmă. Al doilea aspect, strâns legat de primul, privește un alt fenomen foarte actual. Este vorba despre câteva nuanțe jurnalistic-politice care apar odată cu evenimentul nefericit petrecut în această săptămână. Este vorba despre accidentul aviatic din Munții Apuseni. Nu mă interesează aici vreun aspect direct legat de evenimentul tragic în sine. Mă refer doar la două nuanțe cu privire la modalitatea de a prezenta acest eveniment. În primul rând, eroarea jurnalismului. Despre ce este vorba? Există o situație de manual, ca să vorbesc astfel, care arată că în momentul în care jurnalistul/jurnalismul se află în criză majoră, acesta face două lucruri: fie se asociază, aliază cu politicul, copiindu-l, fie intră într-o sărăcie de idei. Sărăcia de idei și din ce în ce mai slaba pregătire a jurnaliștilor reiese clar din sufocarea pe care ne-o impun cu ocazia acestui eveniment care îmi dă impresia că a picat ca o mană cerească pe capul lor. Orice fapt mai acătării, care este luat și preluat mimetic de toți, devine un mega-eveniment care sufocă populația căci „asta se cere”. De parcă nu au auzit nimic despre funcțiile presei, adică și despre funcția de a educa și de a diversifica informația. Populația vrea sânge, iar jurnalistul de pe Dâmbovița îi dă sânge. A căzut un avion în Apuseni și acum oriunde privești, pe orice canal TV de știri dai, până și pe cele dedicate informărilor financiare, nu vezi decât avionul căzut. Este catastrofa națională numărul unu. Este Twin Towers al românilor. Iar cu o săptămână în urmă, Twin Towers fusese o învățătoare care cerea șpagă, iar cu o altă săptămână în urmă fusese încarcerarea, a doua oară, a unui politician ultra corupt. Acestea sunt tragediile naționale care ne sufocă și ne paralizează complet. Nimic altceva nu se mai petrece în țară; râul, ramul s-au oprit și au înlemnit în fața acesor evenimente – nefericite, de altfel – iar viața noastră a înghețat aici.
De fapt, această neputință, mascată sau nu, motivată de cerere/ofertă sau nu, ascunde o altă boală, care vine din mimetismul politic. Presa face jocul politicului cu aceste evenimente. Cum spuneam, respectivul eveniment nu mai este de astă dată tras de păr, cum era povestea cu învățătoarea coruptă sau cu Năstase cel mereu încarcerat. Dar tot ca o pleașcă a picat pe capul jurnaliștilor ca și a politicienilor. De astă dată privim chiar cu gura căscată să vedem cât de incompetenți sunt politicienii și serviciile abilitate, dotate cu salarii incredibile și aparatură care te gasește și sub plapumă, dar nu găsesc un avion în munți, pe când un țăran face mai multe decât toți aceștia la un loc. O dubla incompetență – a jurnalistului care nu mai este în stare să vadă politicianul care în timp ce populația este ocupată să privească la necazul celor căzuți trece la fapte mari, trecând legi și luând decizii care fac să roșească și pe diavol – și a politicianului, care se face iar de râs în fața acțiunii simple a unui țăran mai bine intenționat și mai cu furca în mână decât toate „comisiile și serviciile ” pentru apărare și pericol, plătite cât nu or să aibă țăranii respectivi nici într-o sută de ani.
O singură concluzie îmi vine în minte după această punctare jurnalicească și politicienească. Este o concluzie optimistă, aș spune eu. Aceste lucruri, oricât de disparate ar fi, tind să se asocieze în jurul unei chestiuni „istorice” ale noastre. Este vorba despre… și să nu râdeți, despre spiritul dacic! Dacii se spune că erau extrem de individualiști, adică făceau lucrurile foarte bine dacă erau în număr mic, asociați în grupuri mici. Calitatea acțiunilor, de la război până la treburile casnice, era foarte bună atât timp cât nu se angrenau legiuni întregi de experți și viteji, ca în cazul romanilor. Nu era în firea lucrurilor să fie așa. Dar spiritul acesta a cedat în fața cantității romane și a altei forme de organizare care implica această nouă formă de organizare. S-ar părea că noi nu avem chiar nevoie și nu putem să înțelegem nici după două mii de ani cum să acționăm în acest fel cantitativ. Și nu este nicio rușine în asta. Ceea ce un țăran poate să facă în munți, neinstruit și neantrenat pentru „situații de urgență”, ceea ce poate să facă un grup de salvamontiști sau de binevoitori – de la ONG până la Asociația de cartier care are un anumit crez – pare că bate de departe orice formă de organizare militară sau politică, tehnicizată până în dinți dar negăsind ștecherul și neavând electricitate. Comunicarea la noi funcționează încă foarte bine tot în cadrul acestor mici grupuri, iar organizarea politică se pare că este mult mai viabilă la această scară micro. Morala, așadar, este: ne putem dispensa lejer și de politicieni – vedeți bine că mai mult încurcă decât descurcă lucrurile – și de jurnaliști – încă se află la nivelul primitiv de buimăceală, fiind preocupați mai mult de a se înjura unii pe alții decât de a educa o națiune după anumite valori cu adevărat autentice. Radio-șanțul țăranului este și mai educativ, și mai eficient decât vopsitoria doctă a „Centrului”.
POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, doctor în filosofie, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…
Citeşte şi
LA BORTA RECE, cu domnul Radu PĂRPĂUȚĂ și patru lame de cuțit, adânc tăietoare în vorbe și cuvinte…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, ascuțită și răpăitoare…
Din New York, confesiuni încântătoare în SUBSTITURI, cu Dana NEACȘU…
Zece ALTFEL DE POEME, de Puiu JIPA, în JI-PISME DE SÂMBĂTĂ…
Două mirări, cu marele regizor Constantin VAENI, în rubrica lui ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
Doamna profesoară Mihaela MARIN și gândurile ei întristate, în CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
CIUCLARISME cu, desigur, Bogdan CIUCLARU și o întrebare hamletiană…
MELANCOLII, două poeme de Constanța POPESCU…
STRATEGII DE DISTANȚARE, cu domnul profesor Petre STOICA…
Marius Alexandru DINCĂ și rubrica lui JUNIORI DE CARABELLA…
Un colaborator nou, un campion mondial, domnul profesor Ioan N. RADU, în rubrica COSMOSUL DIN NOI…
Domnișoara Ioana PIOARU, cu o foarte interesantă LECȚIE DE ZBOR…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE, cu domnișoara Erica OPREA…
Nostalgii de Actor, cu Puiu JIPA, în rubrica lui AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
Alte PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, cu domnișoara Cătălina CRISTACHE…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu Mariana OPREA STATE…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI și domnul Teodor Constantin BÂRSAN…
Domnul profesor Daniel TACHE, doctor în filologie și CULTURA ONLINE…
JUNIORI DE CARABELLA, adică Daria STEMATE…
REFLECȚII MINORE, cu domnul profesor Aleaxandru IACOB…
Scriitorul Ioan VIȘTEA și RAFTUL CU PROZĂ SCURTĂ…
Rubrica TERAPII ÎNGÂNDURATE, cu domnul Ioan VIȘTEA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
