Când unii trăiesc, iar alţii merită să trăiască!

Strada Constantin Brâncoveanu, puţin înainte de ora 11:00. Mă grăbeam cu maşina să ajung în microraoinul 6, când văd pe trotuar un bătrân ponosit într-o baltă de sânge şi doi- trei oameni pe lângă el. Caut loc să opresc în aşa fel încât să nu încurc traficul şi fug să văd dacă a chemat cineva salvarea. O chemase!

Între timp omul zăcea cu faţa într-o baltă de sânge, iar o femeie se chinuia să-l întoarcă: „Sunt de la Salvare”, zice şi dă geanta unui nene oprit şi el să vadă ce se întâmplă, după care se apucă de resuscitare.  Ne mai întreabă din când în când dacă am sunat la salvare. Sunasem… vreo patru.

Între timp aflăm că o cheamă Laura şi că lucrează la Serviciul de Ambulanţă. Trecea întâmplător pe acolo! În timp ce ea se chinuia să-l salveze, grupul de privitori din care făceam parte, oarecum înţepenită în nepuţinţă, se tot lărgea. Unii se apucaseră de organizat: „Faceţi loc, să fie aer!”, „Treceţi pe dincolo!”, „Circulaţi, circulaţi!”

Lângă mine, o fată prost îmbrăcată şi neîngrijită îşi tot făcea cruce: „E tata!”. O întreb dacă îi e rău şi dacă vrea apă. Nu vroia, tot repeta: “E tata, e tata!” Îmi era atât de milă de ea, că începusem să-mi fie ruşine cu geanta mea de firmă şi ochelarii de fitze.  Am dus instinctiv geanta la spate! Parcă mai conta!

După câteva minute, foarte lungi, a apărut un echipaj de paramedicii SMURD. Nu aveau tot ce trebuia. O auzeam pe Laura, cum le striga să cheme o ambulanţă cu medic. A părut şi ea foarte repede, cu medicul Claudiu Dumitrescu pe care îl ştiam. Şi toţi 7, medici, asistenţi, paramedici şi Laura se străduiau să-l salveze pe bătrân. Rămăsesem pe loc, iar unul din paramedicii mă tot anunţa din priviri că omul nu-şi revine. Tot holbându-mă aşa, un domn s-a aşezat lângă mine şi a simţit nevoia să-mi povestească: “Este domnul profesor Constantin Alexandru. A predat chimie la Şcoala 1. Ce om a fost! Păcat de el! Uitaţi-vă cum a ajuns! Îl cunosc de aici din cartier! S-a înecat cu o bucată de gogoaşă şi a căzut pe stradă. S-a lovit rău!” „Da, e profesorul Constantin Alexandru! Mi-a fost profesor” întăreşte confesiunea domnului un tânăr din stânga mea.

Mă tot gândeam: Omul asta a fost cineva! A predat chimie. Uite-l cum moare în stradă, înecat cu o gogoaşă!  Oare chiar nu merita să moară decent şi nu în faţă noastră murdar şi sărac pe un trotuar? Care sunt şansele să ajung la fel? În ce ţară de c…. trăim!

Cât îmi plângeam de milă, Laura şi Claudiu, îl umpluseră de perfuzii pe bătrân. Paramedicul meu îmi zice: şi-a reluat activitatea cardiacă, dar e tot în stop respirator! În timp ce-l urcau pe targă pentru a-l duce la spital, Laura îi ajuta pe băieţi să strângă: “Asta e de la voi?” îi tot întreba pe paramedicii, pentru că ustensilele de la salvare le cunoştea. Îşi ia geanta de la omul care între timp făcuse şi pe stativul pentru perfuzii şi pleacă la fel de firesc cum a venit. Îi zic, puternic impresionată: “Meritaţi tot respectul!” Ştiţi ce mi-a zis: “Facem şi noi ce putem!” Şi s-a îndepărtat, încă cu mănuşile chirurgicale în mâini şi cu manşetele pline de sânge. 

Vă contrazic, doamna Laura! Majoritatea dintre noi nu facem ceea ce putem!

 


Valeriana heidelbergcement


Gurmand + Raiman caleatargovetilor
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro