Gândul de joi: Radu Stochiță – despre teamă, obediență, speranță

În urmă cu trei ani și patru luni am plecat pentru prima dată de acasă. Am primit o bursă pentru a studia la un colegiu internațional în Italia și am dorit să-mi iau inima în dinți și să profit de această posibilitate. Nu-mi găseam locul în țară, iar la școală, erau puține cadre didactice cu care mă înțelegeam cu adevărat. Cu restul, existam într-o relație destul de dificilă, puternic influențată de sentimente negative. Așa că am făcut-o lată de câteva ori, am scris niște articole înfurietoare despre Colegiul Național Nicolae Titulescu, de care încă sunt foarte mândru, m-am plâns de situațiile existente în școală și m-am luat la ceartă cu cei care s-au opus. S-a alăturat și tatăl meu, atunci când un cadru didactic mi-a spus că sunt prost și că ar trebui să termin cu munca aceasta cu Consiliul Elevilor. Îmi amintesc că o altă profesoară a amenințat că mă dă în judecată, deoarece am comentat critic la adresa acesteia. Și mai sunt momente de care nu pot uita, precum ar fi momentul în care m-au înconjurat în cancelarie și m-au amenințat pentru un articol pe care l-am scris pentru Generația9 (o subsidiară a Gazetei Dâmboviței), intimidându-mă, lăsându-mă fără apărare.

Așa că am plecat, am scuipat în fața școlii încă o dată, le-am mulțumit oamenilor care m-au susținut și mi-au fost alături în dezvoltarea mea personală și mi-am făcut o promisiune de-a nu uita ceea prin ce am trecut. Întotdeauna când trec prin fața liceului, îmi amintesc de acești ani, de clipele dure prin care am trecut și de tăcerea la care eram aduși cu toți. Nu ne era permis să punem întrebări la anumite cursuri, iar la altele trebuia să reproducem după caiet, exact cum zicea profa. Eram amenințați atunci când nu înțelegeam un anumit concept, iar întotdeauna exista cineva care să fie jignit într-o zi. Ori i se reproșa că este prost, incompetent, imbecil, idiot, sau era, pur și simplu, intimidat. Adesea, noi, restul, nu spuneam nimic. Am mai ridicat câțiva dintre noi vocea de câteva ori, însă nimic. Restul erau în tăcere, acceptau cu frică să li se spună cât de incompetenți sunt și să fie comparați cu cei care se descurcau mai bine la oră.

Îmi amintesc cât de multă ură au stârnit discuțiile pe care noi, elevii, le începeam legat de comportamentul profesorilor și cum tot noi suntem de vină pentru orice se întâmplă în această lume. Întotdeauna era vina dată pe noi și ne eram reamintit faptul că ei sunt cei care stau la catedră și că trebuie să-i ascultăm pe ei, indiferent de situație. Erau mici dictatori, care obosiți de dominația birocratică, voiau să domine. Și ne dominau pe noi, ne puneau la pământ și ne transformau în oi obediente, iar noi, toți, eram complici acestuia. Toți, noi, elevii și părinții, care știau situația prin care trec copiii acestora, dar de frică de-a nu ieși primii cu coroniță sau de-a nu lua un premiu mare care să le ofere un drum mai lin spre o carieră mai bună, tăceau. Tăceau și veneau cu flori, cu bomboane și le mulțumeau profesorilor pentru educația pe care ne-o oferă, deoarece cu ajutorul lor ne-am dezvoltat.

Și-mi amintesc cum ajungeam acasă, plin de nervi și vorbeam cu maică-mea și-mi spunea mereu: Dar alții de ce tac? De ce tac, mă, spune-mi și mie? De ce nu s-a ridicat nimeni să te apere când te-a făcut profa prost? De ce? Iar aceste întrebări încă îmi răsună cu putere de fiecare dată când trec pe lângă liceul în care am învățat.

Cu furie tastez și acum, reflectând la acei doi ani care mi-au format tăria de caracter și tupeul de-a mă lua de instituțiile și persoanele publice pe care eu consider că nu ne reprezintă așa cum ar trebui. Eu am reușit să mă întăresc, am primit pumnii, dar acum nu îmi este frică de aceste tipuri de persoane, însă când mă uit la câțiva dintre cei pe care i-am cunoscut din liceu, văd răni adânci ale acestor agresiuni. Văd o teamă permanentă, o obediență lipsită de critică și o dorință doar de-a trece prin viață, fără o speranță de-a schimba ceva. Văd răni și nu am puterea să le spun că ceva mai bun se poate și că ar trebui să ridice pumnul când aceste persoane ridică palma, să stea drepți în fața lor, căci trebuie să ne tratăm unii pe alții bazându-ne pe idei de fraternitate și solidaritate, nu dominație și intimidare.

În câteva luni voi trece pe lângă acel liceu și pe lângă altele și mă voi gândea la experiența pe care am avut-o. Și-mi voi aminti cum oamenii mi-au discreditat-o, spunându-mi că au fost și situații bune, nu doar rele și că ar trebui să mă gândesc la cele pozitive, să le las pe restul în urmă. Să las și să trec, căci trebuie să-mi păstrez zâmbetul pe față. Însă zâmbetul s-a transformat în furie, iar cearcănele au devenit mai adânci, la fel și ridurile.

Iar unii vor citi aceste rânduri și-mi voi reaminti că nu am descris în totalitate experiența din școli, lucru pe care mi-l asum și de care sunt perfect conștient. Nu am vorbit de părinții care vin cu amenințări și intimidări, nu am vorbit ce elevi ce amenință profesori cu violență sau de intimidările politice. Experiența pe care am descris-o mai sus are ca scop ridicarea unor semne de întrebare, nu totalizarea discursului asupra domeniului educațional românesc. Nu doar profesorii sunt de vină, nu doar elevii sau părinții. Este o vină sistematică, puternic înrădăcinată, dar pe care putem să o influențăm dacă deschidem dialogul și continuam să luăm ceea ce ni se dă cu un gram puternic de scepticism. Eu am ridicat un pumn în semn de solidaritate, alții au ridicat și mai mulți înaintea mea, însă întrebarea este câți vor mai ridica?

Radu Stochiță


Valeriana heidelbergcement
Iohanis

Gurmand + Raiman
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro