TABLETA DE SÂMBĂTĂ – Daria STEMATE

Sâmbăta e ziua lor, aici, la Gazeta Dâmboviței… Sunt elevii mei de azi sau de ieri, sensibili, inteligenți, preocupați de învălmășirile timpului pe care îl trăiesc, alături de noi. În ei cred că mai există o speranță și pentru lumea de mâine… Daria Stemate este una dintre elevele mele de ieri, mi-a urmat, într-un fel, meseria, este acum în Brazilia și îmi trimite „jurnalul” de mai jos… Mi-o amintesc, frumoasă și îngândurată, în prima bancă, rândul de lângă ușă… (Ionuț CRISTACHE)

Jurnal

 

…despre cum m-am jurat că nu merg în Brazilia, dar de fapt m-am dus și despre alte aventuri acolo, în Cuca Măcăii.

Ziua 1: Sunt în Brazilia.
Anul trecut pe vremea asta mă juram pe orice că nu voi merge niciodată și nu m-am ținut de promisiune. În decembrie plănuiam să îmi scriu licența în liniște și în România, în ianuarie cineva mi-a dat ideea, iar în februarie am plecat. Nu am pus prea multe întrebări pentru că mi s-a părut că nu era cazul ( o, era cu siguranță cazul!).
Am realizat abia în aerul sufocant din aeroportul din Rio că totul e pe bune: muzica funk din baia femeilor, îmbrăcămintea scurtă și colorată, oameni lovindu-se unii într-alții în fugă, șoferi de taxi țipând după clienți, coada lungă de la vamă și conștientizarea că eu sunt „estrangera” acum.
Nimeni nu vorbește engleză și nimic nu e tradus. Din respect pentru pielea mea albă, niște angajați ai aeroportului îmi comunică prin gesturi ce să fac și unde să mă duc. Și unde să mă mai duc? Sunt deja la mama-n praznic!

Ziua 2: Culmea, când m-am trezit, mă aflam tot în Brazilia.
Și m-am trezit mahmură de oboseală, cu stomacul, capul și fiecare mușchi al corpului încercând să înțeleagă schimbarea de fus orar. Nu am înțeles implicația stomacului în treaba asta cu timpul, dar am trecut peste și am continuat să mă vait în mintea mea că „vai, ce rău mă doare!” și că „mă simt ca un…”, în fine!
Observ, scoțând capul pe geam, că iarba aici chiar e mai verde. Un palmier imperial se mândrește în soare, e ora 15, începe o ploaie tropicală – caldă, torențială și sufocantă, iar eu adorm cumva din nou.

Ziua de după primele două săptămâni, o vinere: Nu mai plec de aici.
Carnavalul a reușit să facă impresie – nu mă așteptam la mai puțin pentru că am văzut înainte un documentar despre asta pe National Geographic Chanel. Ce se întâmplă de fapt la sărbătoarea asta sunt următoarele: oamenii din oraș ies în stradă pentru a bea o bere, o Cachaça sau orice altceva se găsește. Se formează niște blocuri ad-hoc, adică petreceri separate pe preferințe, care vor bloca traficul pentru următoarele cinci zile. Există un bloc pentru funk, un bloc pentru rock, un bloc pentru homosexuali, unde plouă curcubeie și bloc pentru toată lumea – oamenii se găsesc și se grupează pentru a fuma iarbă, pentru a bate toba și pentru a da din fund. Impresionant. Judecata și-a întors spatele și și-a luat zborul în Europa, de unde oamenii privesc la televizor cum brazilienii umblă dezbrăcați în stradă în numele libertății și al „self-expression”.

O altă zi în care m-am oprit să meditez la ce mi se întâmplă, joi: Am spus o frază în portugheză și m-au aplaudat.
Oamenii aici vorbesc foarte mult, repede și cu poftă. Râd mult, caută scuze pentru a cânta și sunt extrem de relaxați. Cam cât de relaxați? Ei bine, stau cu picioarele pe colțul mesei la restaurant ca să se simtă mai confortabil. M-au etichetat „gringa” – sunt okay cu asta. În autobuz mi se fac poze și lumea se uită lung la nuanța pielii mele – și cu asta sunt okay. Venind înspre casă cu niște prieteni, un autobuz întreg a aflat că „Dragostea din tei” se întâmplă să fie din România, drept care mi-au adus ca omagiu piesa în portugheză cântată din toți rărunchii – no, ține-te! Natural, am fost rugată (împinsă) să cânt versiunea în română, ceea ce am și făcut în lumina blițurilor care mă filmau pentru Instagram.

Ziua în care am învățat să cer de mâncare: o, ce fericire!
Bucătăria braziliană trebuie să fie cu siguranță printre cele mai diverse de pe planeta asta. Altfel nu se explică cum de încerc mereu alte lucruri care nu se repetă decât intenționat. Niște prieteni din România m-au întrebat dacă aici se moare de foame: nu, aici se moare de poftă. Personalul unei brutării pe care o frecventez zilnic îmi urmărește „efevoluția” cu ochii umezi și zâmbete de părinți mândri. „Um café e um pão de queijo por favor, pra leva!”. Pe legea mea, nu cred că trebuie să mai învăț să cer altceva în viață!

O zi din aprilie: M-au iubit și m-au luat.
Niște proaspăt prieteni au decis că sunt parte din familia lor acum (decizie foarte tipică de altfel pentru partea asta de lume) și m-au luat cu ei în vacanță la o fermă în Montes Claros: soare, piscină, mango, dans și tot neamul lor cu unchi, mătuși și bunici. Brazilienii au un fel al lor de a te face să simți că aparții locului de mult (de hă-hăă!) deși tu îi cunoști de două zile. Orice gest, orice grimasă proclamă sus și tare că ne știm de la începuturile lumii. Mama prietenei mele îmi mărturisește în timp ce îmi face ceai că eu sunt fiica ei; eu nu am niciun dubiu (niciunul), îmi spun că se explică și mă tot întreb ce truda căutam în România.
S-a plâns la plecarea mea de acolo: eu am plâns, ei au plâns – toți niște muieri!

Concluzii de jurnal: câteva.
Venirea mea aici a fost spontană și nepusă pe gânduri. Ceea ce am întâlnit și am experimentat aici însă, mi-a spart mintea.
M-a umilit: fericirea. Am rămas smerită în fața simplității lor în acțiuni – în fața felului lor onest de a se bucura de moment. De a dansa Forro în picioarele goale seara, de a râde natural cu capul dat pe spate până li se înroșesc obrajii, de a bea o bere. Au grijă unii de alții mai presus de orice și primesc străinii ca pe vechi prieteni. Le place să dezbată, să își amintească și să stea în liniște unii în prezența altora pe o prispă.
Cel mai frumos mi se pare că ei „dau doi bani” pe ce îi place sau displace celuilalt și nu îi doare în cot niciodată.

P.S. Cafeaua din Brazilia e proverbială – respectă stereotipurile și dă viață.


Regata Valeriana

Gurmand + Raiman
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro