TABLETA DE MARȚI – Gabriel ENACHE – Anaklasis

Grădina lui Athis

In memoriam Ștefan Ion Ghilimescu (1947-2026)

   Memoria prefațează ascunderi și impune normele căutării lor, propune mistificări și folosește vălurile metaforei ca pe niște porți care se transformă, la rândul lor, în deschideri care închid, sau închideri care oferă. Toate aceste mișcări și expuneri sunt crescute conștient în corpul memoriei pentru a facilita ulterior asumările celor care o însoțesc, toate mișcările și gesturile concrete care urmează să încapă și să rămână disponibile în firile celor odată intrați și rămași pe teritoriul acesta oarecum vizibili și mai departe cunoscuți. Memoria își exprimă absențele și le lasă de cele mai multe ori la vedere, tocmai pentru a le permite acele ascunderi care îmbogățesc, care încurajează păstrarea, continuarea vieții și ale mișcărilor ei.

   Ștefan Ion Ghilimescu s-a apropiat, s-a așezat în aceste întrupări ale memoriei și ale (i)realității reușind să se întrupeze mai departe în corpurile lor nefirești, să devină, la rândul lui, nefiresc și să își mute instrumentele, mișcările și stările care le însoțesc și le justifică folosirea pentru a se cunoaște, sau pentru a se arăta în aceste lumini care i-au fost propuse de acum înainte de așezarea la îndemâna cuvintelor, a posibilității lor de a-l spune, de a-l face vizibil în continuare. A reușit să intre, să vadă și să exploreze grădina lui Athis, iar odată intrat a realizat că întregul mediu de acolo îi este deja cunoscut și că, de fapt, a lipsit mult din acest spațiu familiar. Ștefan Ion Ghilimescu și-a pus scrisul (și) în starea de poet, de artist, și-a calibrat simțurile și senzorii lor instantaneu transformându-le pe toate în poemele care de acum îi vor completa și îi vor întregi viața împreună cu întregul inclus în modul lui de a fi mai departe în aceste intense cuvinte.

… până la limita fugace a amăgirii

   lipindu-și urechea de iederile roșii

   a ascultat suspinul uimit al vieții

   respirația ei de cântec în surdină

 

   cerșind fierbinte cum poezia

   nectarul zeilor-

   un înger păzitor

   pe buzele ei s-a visat…

   Nimic de aici nu trăiește mai mult și mai departe dacă nu ești bine îmbibat de sarea acestor cuvinte, pentru că totul a fost scris așa cum s-au așezat în carnea lui, a poetului, a artistului, împreună cu tot ce a rămas viu și înțeles după toate aceste rupturi care transfigurează, care mută normele oricărui corp în stări metafizice și le transportă mai departe (în)spre teritoriile în care zeii își fac timp(ul) ca să vadă și să asculte.

De parcă aș fi în cuprinsul aripilor

paserii aceleia care sfidează furtuna…

   Ștefan Ion Ghilimescu și-a găsit viața și poezia în fiecare fibră și în fiecare pliu al lor pe care l-a explorat, le-a găsit în toate locurile în care corpul lui de cuvinte le-a permis așezarea și a reușit să le aducă la lumină astfel, în aceste forme pe care vocile lui cu adevărat le reprezintă și le-a propus înțelegerii noastre. Aici, în spațiul necuprins din grădina lui Athis s-a născut o adevărată fire, a ieșit la lumină un nou corp, unul supus fiecărui simț pe care viața și momentele ei de bucurie le-a înțeles, le-a făcut să trăiască și le-a atins.

… și s-a făcut voia cuvântului

   din creștet până în tălpi…

   Aici este silueta întreagă a omului care a trăit, care a văzut și a scris, iar toate stările lui de spirit s-au așezat în aceste forme deja pregătite să le înțeleagă disponibilitățile, așezările. Literatura, scrierea și lecturile ei este actul neobosit prin care se face cunoscut și se oferă înțelegerii Ștefan Ion Ghilimescu, este corpul nou adus la vârsta nouă, la aceasta pe care o recunosc și și-o asumă scriitorii în fiecare zi în care trăiesc. Toate presupun ascunderea frumuseții pentru a fi fecundată, iar după aceea eliberată, cunoscută din nou în noile ei forme, în acelea care îi împrumută aura înconjurătoare care îi asigură buna vedere și înțelegere. Procesul de memorare, de ascundere își opacizează interiorul, dar își lasă la vedere complexele, le aduce la cunoștința tuturor celor care vor și care pot să le încerce dureroasele deformări care au loc pe drumul transformării care însoțește de fiecare dată această neînțeleasă, neștiută, nedorită plecare.