TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – O dimineață pierdută cu covid (2)

Scriam în urmă cu o săptămână…

Se aprinde lumina pe scenă și se stinge în sală. Decorul (marca Ranin, desigur…) are o geometrie stranie, e o tăietură în interiorul apartamentului de bloc, sunt trei camere separate cu ziduri transparente, din celofan subțire, care fâșâie într-un fel sinistru, oricum distopic și apăsător. Cele trei camere sunt așezate pe un suport rotativ, decorul se va învârti la fiecare act nou, aducând în față personajul prezent deja în camera lui, gata să vorbească celor 40 de spectatori din sala mare a teatrului…

E O dimineață pierdută cu covid, prin urmare… Și vă spun povestea celor patru acte ale spectacolului de noiembrie…

În Actul 1… Ajunge în fața spectatorilor (cei 40 admiși și regulamentari) sufrageria apartamentului de criză, în care stăpânul casei, Profesorul, este într-o lecție… virtuală cu elevii lui de clasa a XII-a, la Filosofie. Ar vrea să le vorbească despre dreptate și nedreptate, pe ecranul mare din decorul imaginat de regizor se învârt chipurile adolescenților plictisiți și agitați deopotrivă. Vorbesc între ei, profesorul zice și el ceva, dar inutil și fără să fie ascultat de prea mulți dintre elevii lui. Strigă, totuși, o fată: „Bă, e proful cu noi, linișteee…”  Doar monologuri filosofice mai răzbat, din fața laptopului, rostite rar și artificial și stingher de bietul dascăl. „Uite, mă copii, încearcă el să le spună, cam asta este să fii izolat, într-o lume aproape complet izolată…” Profesorul mai încearcă să glumească cu elevii lui, toate vechile aptitudini pedagogice sunt puse în joc, dar fără prea mare folos. E un fel de detenție voluntară și e un chin… Un licean obraznic chițăie în microfon și brusc apar câteva imagini dintr-un film deochiat, se aud răcnete, icnete, chiar urlete, dobitocul acela se sperie și oprește repede imaginile. Profesorul nu pare să fi observat materialul ajutător, postat de subiectul educației lui virtuale și pandemice. El tot încearcă să le spună ceva despre dreptate, nedreptate, temeiurile dreptății, formele dreptății„Haideți să vedem, mai încearcă el un fel de dialog, voi ce credeți, omul e înclinat mai degrabă spre dreptate sau către nedreptate?” Și nu primește niciun răspuns.

Pe o ușă, apare brusc în sufragerie nevasta profesorului, e îmbrăcată cam sumar, pare că vine de la baie. Se aud, pe ecran, alte zbierete, un val de râsete, de urlete animalice. Bietul profesor e paralizat cu ochii în ecranul mare, unde o vede pe doamna lui în costumația mai mult decât casnică. Se trezește greu, dar apucă să smulgă din priză firul laptopului, care nu mai avea, de multă vreme, acumulator… Se face întuneric pe ecranul mare. Urmează un amplu și violent dialog între profesor și nevasta lui. „Bă, tâmpitule, strigă doamna, de unde să știu eu că aici e studioul Buftea în miniatură, stau de dimineață în bucătărie să vă pot îndopa la prânz, mâncați ca niște vite nesătule”… Etc.

Dialogul e lung, îl știu, desigur, dar în visul meu nu se păstrează chiar toate cuvintele…

În Actul 2… Decorul se mișcă, se învârte, și ajunge în fața celor 40 de fericiți spectatori dormitorul mic, în care se agită fiul familiei. Studentul la finanțe și bănci… Are examen, tot virtual desigur, la contabilitate și încă ceva… Pe ecranul mare e profesoara lui, urâtă, acră, arțăgoasă, cu un neg uriaș pe obrazul drept și cu o coafură de izolare, ridicolă, umflată. Bietul student face eforturi serioase să nu râdă, are un nod în gât, se abține cu greu… Femeia strigă în microfon, vorbele se izbesc de pereții transparenți ai decorului de pe scenă. Îl întreabă dacă a semnat declarația de etică… Studentul are o privire de pacient zdruncinat și întreabă și el:  „care declarație?”… Profesoara îi arată pe ecran: „te angajezi că nu copiezi la examene, ce, te faci că nu știi?” Moaca studentului spune tot, e un exercițiu de imponderabilitate pe scenă…

Primește subiectele, profesoara strigă, iarăși, roșie la față, cu ochii umflați pe ecranul mare, îi spune să ridice telefonul, să-l vadă ea. „Ce, urlă, vrei să copiezi, ai subiectele rezolvate pe telefon?”. Studentul se apără: „Nu copiez, doamnă, cum să ridic telefonul, păi am doar două mâini, nu pot…”  Dialogul cam violent continuă, doamna e intransigentă, băiatul are jos, pe parchet, niște foi mari, cu subiectele rezolvate, dar nu reușește să le găsească pe cele din biletul lui de examen. Profesoara continuă războiul: „Te uiți la mine, da? Sus telefonul… Te pic, te chem la toamnă, auzi?”

Și scena continuă, nu vă spun eu chiar totul, ca să veniți la teatru, la toamnă…

În Actul 3… Decorul se învârte iarăși, e camera în care stă tolănită fata familiei, elevă în clasa a XI-a la un Colegiu cunoscut din oraș, acolo unde e profesor și tatăl ei… Pe ecran, alternează moaca profesoarei de fizică, una mică, și care are un cap cât o minge de tenis și rânjește agitată, și figurile aiurite ale colegilor de clasă ale domnișoarei de 17 ani. „Haideți, doamna, prea multe teme… Azi am avut 20 de probleme…”  Profa strigă indignată: „Fetițo, nu te tragi de brăcinar cu mine” etc.

Se amestecă dialogurile, vorbesc de-a valma colegii fetei și, brusc, apare pe ecran profa de sport. Se ciondănește puțin cu cealaltă, fiziciana: „Gata, zice, e ora mea, uitați-vă în program”… Doamna de sport e în streci, i se văd pulpele umflate, burta îi atârnă peste elasticul nădragilor subțiri, e în sufrageria ei de acasă și vrea să facă gimnastică cu elevii de-a XI-a de la Colegiul cutare… „Doamna, se aude vocea unui băiat, trebuie să facem sportul în chiloți? Fetele nu au echipamentul bun, să le lăsați corigente…

Și scena merge mai departe, am uitat cum era în visul meu, până la capăt, dar ne reamintim noi…

În Actul 4…  E ultimul, s-a întors sufrageria, e familia toată, la masa de prânz… Să vedem, totuși, dacă ne dă voie Arafat cu patru personaje, dacă nu, studentul nu vine la masă, a picat examenul și e trist, nu are poftă de mâncare. Din visul meu îmi mai amintesc doar atât: profesorul nervos, vorbește tare de pe scaunul lui, terminând paharul cu calvados de pe malul Dâmboviței… „N-a zis proasta aia aseară, la televizor, că nu ne trebuie tabele, statistici, grafice cu prezența elevilor? Și, uite, am primit mesaj de la tembelii mei de la liceu, cică trebuie să semnez nu știu ce condică electronică…”

Mai țin minte niște replici: poate un om să se uite visător la tavan și apoi să facă deodată, pe neașteptate, o observație amară? Sau: jucăm, toți patru, rolul de cobai de apartament… Sau: primejdia asta nouă își va cere de acum înainte prada… Sau: uitați-vă pe fereastră, pare o lume obișnuită, e neverosimilă tocmai prin înfățișarea ei normală, prin banalitatea ei…

Replica finală ar putea fi așa: suntem niște biete păpuși de paie, fără apărare, de care oricine poate să râdă; nu mai suntem decât niște cârpe, ne ia vântul și ne duce. Vorba lui Shakespeare, bolile necruțătoare se vindecă prin leacuri necruțătoare sau nu se vindecă deloc…

PS   Ce ziceți domnule Mihai Constantin RANIN, ne băgăm?

 

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro