Acestor oameni care ne umplu zilele cu deznădejde și ticăloase faceri de bine, cu toată toleranța de care sunt în stare, în astfel de sărbătoare creștină, le ofer cu îngândurată generozitate o lecție mică despre infinit.
Cred că am citit-o într-un roman sau așa mi se pare… O fată descoperă lumea lacomă și tristă și primește, într-o zi, două fructe de lici, care aveau coaja tare, dar ușor de crăpat, și pulpa moale și dulce. La mijloc era un sâmbure dur, pe care niciun copil nu reușise să-l spargă vreodată. Se spunea că sâmburele acela avea înăuntrul său un alt sâmbure, care la rândul lui ascundea un sâmbure și mai mic și așa mai departe. Se zicea că, la un moment dat, sâmburii erau atât de mici, că nu-i mai puteai vedea decât cu lupa și că, mai apoi, deveneau atât de mici, că nu-i mai puteai vedea deloc, dar că ei erau acolo în continuare și se micșorau la nesfârșit. Aceasta a fost prima întâlnire a fetei cu infinitul.
Vedeți, așa e și cu mizeriile de oameni care ne-au îndesat în viața de azi ticăloșiile lor. Mai au puțin și se vor micșora la nesfârșit. Din păcate, tot către infinit se scurg și speranțele noastre…
Săptămâna viitoare am să vă povestesc câte ceva despre un substantiv comun, adăugat vocabularului de azi al limbii române, despre codrin…