TABELTA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Thierry Wolton sau indiferența națională

Pentru prietenul meu, Cosmin Busuioc

             N-am găsit un titlu mai bun! Asta îmi vine să spun când recitesc și tot gândesc la un titlu care să conțină numele prea-puțin-numitului (căci nu este deloc renumit) Thierry Wolton. Îmi vin variante de titlu dure, care să muște din națiune. Fraților, omul ăsta chiar există! Încă este viu! Thierry Wolton este viu și vine și în România. Se poate spune că vine chiar des. Sunt sigur că este cunoscut doar într-un cerc de intelectuali cu foarte puține ramificații. Dar prea cunoscut sunt convins că nu se dorește să devină.

Dar cine este Wolton? De ce nu este cunoscut peste tot, de ce nu urlă presa despre el așa cum urlă despre cele mai ciudate subiecte? O fi el controversat cumva. Eu aș spune că Wolton este cel mai vocal istoric (deși el este jurnalist) care scutură copacul comunismului. Deranjează toate taberele posibile, de la vest la est și de la nord la sud. De ce? Ce înseamnă că scutură acest copac? Ce, e vreun nou Soljenițîn? Da! E un Soljenițîn al teoriei și istoriei politice. Este teoreticianul care aruncă în aer ultima speranță a nostalgicilor comuniști. Este cel care îngroapă definitiv comunismul. De aceea este bine să nu fie prea bine cunoscut. Iar Wolton tocmai a mai fost în România din nou. Și încă a vorbit la Ateneu, invitat în cadrul Conferințelor Humanitas – binecuvântate să fie aceste conferințe! Puteți să îl urâți pe Liiceanu că este îndoielnic moral și că a pus mâna pe Humanitas prin mijloace oneroase, puteți să îl înjurați cât doriți pe Patapievici că a aruncat cu nămol în neamul românesc și în Eminescu, puteți să judecați cum doriți producțiile acestor oameni sau a altor „intelectuali de carton deveniți vip-uri”, dar oamenii ăștia și-au spălat multe păcate prin acțiunile pe care le fac.

Probabil unii au urmărit întâlnirea cu Wolton de la Ateneu de acum o săptămână. Au trecut sau nu au trecut peste momentele jenante ale șchiopătărilor tehnice – a durat minute în șir să se regleze o simplă cască pentru traducere – unii au spus chiar că aceste momente jenante au fost forme speciale de sabotare. Nu-i exclus, având în vedere că trăim în țara cu cea mai bogată imaginație și în care realitatea o bate în fiecare zi pe această imaginație, ajungând să nu mai știi dacă trăiești adevărate utopii sau distopii. Acestea sunt elemente minore. Ceea ce este grav cu adevărat constă în lipsa completă de reacție a Mass-Media față de acest eveniment. Așa cum televiziunile se bat pe bani grei să prindă un loc la vreun meci de fotbal mai acătării, așa ar fi trebuit să se bată pentru a difuza în direct și în reluare întâlnirea cu T. Wolton. Dar nimic! E făcut chiar un fel de pact al tăcerii, așa cum a fost când Televiziunea Română a difuzat – e adevărat că la ora 22h în paralel cu un mare meci de fotbal – Povestea sovietelor, un documentar zguduitor pe o temă și ton asemănătoare abordărilor lui Wolton.

Să vă dau o idee cam cât de deranjant este domnul Wolton prin adevărurile pe care le spune. Informațiile pe care le scoate în față fac parte din adevărurile cunoscute dar neștiute, pentru ca paradoxul să fie cât mai adânc. Omul nu spune altă istorie – nu vine cu lucruri complet necunoscute – vine cu accente și pune degetul pe rana pe care istoria oficială ori se face că nu ar exista, ori schimbă brusc subiectul pentru a nu atinge niște probleme prea adânci.

Așadar, să dăm o mică mostră a monstruozităților istoriei, așa cum sunt prezentate de Wolton. Primul lucru și esența edificiului argumentativ se sprijină pe ideea înrudirii – „mai mult decât veri primari” – dintre comunism și nazism – cele două aflându-se într-o simbioză perfectă. Cei care au declașat războiul nu sunt numai nemții, nu este doar Ribbentrop, ci și Molotov. La procesul de la Nüremberg, Ribbentrop spune: „Dacă se vorbește aici despre agresiune, atunci cele două țări sunt vinovate.” (apropo, unde era Molotov, în ce boxă a acuzaților, la acest proces?) Cei care au fost puternic aliați au fost naziștii lui Hitler și comuniștii lui Stalin. Această alianță, pe care rușii o vor ștearsă din istorie, și de aceea la timpul respectiv au ars arhive cât au putut, astfel încât astăzi este destul de greu, dar nu imposibil, de refăcut această istorie, a funcționat într-un mod diabolic în care se vede că naziștii au fost jucați pe degete. Să nu uităm că nazismul este social-naționalist, lucru care îi unește și ideologic. Povestea, care se termină cu numărul de victime pe care nu trebuie să îl mai menționăm aici, începe în august 1939. Cele două regimuri erau simbiotice. Al doilea tratat, din 28 septembrie 1939 este trecut sub tăcere de istorie – este „tratatul de prietenie” dintre Hitler și Stalin. Cei care au curtat pe Hitler mult timp au fost rușii, care își declarau direct ura față de Marea Britanie și Franța și susținerea pentru Germania. Hitler s-a lăsat greu convins de avantajele asocierii cu Rusia, dar a făcut-o până la urmă. Fără asigurarea din partea Rusiei, Germania nu ar fi putut niciodată să atace Polonia. În plus, Rusia a avut și avea deja în toată Europa comuniști infiltrați – pe unii dintre ei sacrificându-i fără nicio jenă pentru a câștiga simpatia Germaniei, de exemplu. Comuniștii francezi au susținut Germania invadatoare până când au fost temperați de Rusia-mamă (adică au fost puțin deportați prin Siberia cei care deveniseră prea vocali). Așadar, dacă Hitler era inițial interesat doar de relații comerciale cu Rusia, apoi s-a hotărât să dea curs invitațiilor rușilor de a trece la relații politice. Stalin știe foarte bine care sunt mișcările următoare. Se spune chiar că rușii au felicitat pe nemți pentru invadarea Poloniei cu zece zile înainte ca aceștia să o facă. Delegațiile franco-engleze de la Kremlin au primit doar refuzuri elegante printre umilințele unor așteptări îndelungi și amânări bătătoare la ochi. Discuțiile serioase se petrec cu nemții, aliații lor – (spune Ribbentrop lui Astahov, 2 august: „Noi considerăm că nu există nicio contradicție între țările noastre. Ne putem înțelege în orice chestiune. Dacă guvernul sovietic împărtășește această opinie putem începe schimburile de păreri asupra unor chestiuni concrete”) – iar chestiunile concrete apar. Rușii servesc nemților evrei cât cuprinde în trenuri; oferă grâul ucrainienilor care mor pe capete de foame; nemții oferă pe tavă rușilor jumătate de Polonia, Țările Baltice (mai puțin Lituania), Basarabia. Spune Stalin minstrului turc al afacerilor externe: „Am împărțit Polonia cu Germania, iar Franța și Anglia nu ne-au declarat război. Dar aceasta se poate produce. Nu avem niciun pact de asistență mutuală cu germanii, dar dacă francezii și englezii ne declară război, va trebui să ne batem alături de nemți.” Jocul rușilor este cu mult mai pervers. Savurați următorul citat care arată că Stalin știa foarte bine care sunt jocurile pe tabla de șah cu Hitler, care din aliat trebuia să devină dușman, iar poporul rus cel mai mare șarlatan eliberator din istoria omenirii. Iată ce spune un document din 19 august 1939, înainte de cel din 23 august, despre care vorbeam. Stalin vorbește în fața Biroului Politic despre analiza strategică a Rusiei: „Chestiunea războiului sau a păcii a intrat pentru noi într-o fază critică. Dacă semnăm un tratat de asistență mutuală cu Marea Britanie și cu Franța, Germania va renunța la Polonia și va căuta un modus vivendi cu puterile occidentale. Războiul va fi evitat, dar lucrurile pot lua apoi o întorsătură periculoasă pentru URSS. Dacă acceptăm propunerea Germaniei de a semna cu ea un pact de neagresiune, Germania va ataca obligatoriu Polonia, iar Franța și Anglia vor fi obligate să intre în război. Europa occidentală va cunoaște atunci tulburări și dezordine. În aceste condiții, avem multe șanse să stăm în afara conflictului și să putem intra în război într-un moment favorabil pentru noi.

Experiența ultimilor douăzeci de ani ne arată că este imposibil să avem în timp de pace în Europa o mișcare comunistă destul de puternică pentru ca partidul bolșevic să pună mâna pe putere. Dictatura acestui partid nu poate rezulta decât printr-un mare război. Vom face această alegere, este limpede. Trebuie să acceptăm propunerea germană și să trimitem înapoi politicos misiunea anglo-franceză.” Eh, acum mai aveți ceva de spus despre nazismul care este răul absolut? Despre eliberatorii ruși-comuniști care au fost atât de aplaudați de Franța și Anglia, făcându-se că plouă în același timp când Rusia trecea prin foc estul Europei, căci acum nu se mai puteau ridica împotriva comuniștilor, căci au luptat alături contra dușmanului pe care ei îl cunosc și îi doare cel mai tare, nazismul. Și ne mai mirăm că astăzi Polonia are interdicție în SUA și în UE pentru că oamenii nu mai vor să recunoască holocaustul! Care holocaust, domne, ar spune polonezii? Noi suntem victimele absolute în acest tăvălug ruso-german! Iar noi încă așteptăm să plătim daune de război marilor eliberatori; încă ne dorim „investitori ruși” care să conducă industria grea a țării. Aia care o mai fi rămas.


Valeriana heidelbergcement


Gurmand + Raiman caleatargovetilor
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro