Într-o vreme și o societate unde celebrăm cu fast dispariția treptată a tuturor granițelor – geografice, morale, biologice, tehnologice – o relectură profană a narațiunii biblice a Genezei îmi impune o corecție neașteptat de politică: Dumnezeu nu a creat spațiul. El a creat limite. Și tocmai pentru că universul se bazează pe aceste despărțiri, aceste separări și aceste interdicții, ființele umane pot exista, acționa și se pot numi libere. Ce se întâmplă, atunci, când omenirea, în intoxicația sa cu putere, pretinde că abolește toate limitele? Departe de a cuceri spațiul infinit, ea se aruncă într-un vid fără fund. Încălcarea limitelor nu eliberează, ci ne privează de spațiu. Iar o ființă umană fără spațiu este o ființă umană fără libertate, un sclav nenorocit, rătăcind în haos.
În primul capitol din Geneza observăm o anomalie metafizică: verbul „a crea” este folosit pentru cer, pământ, animale și omenire. Dar pentru spațiu, nimic. Dumnezeu nu spune niciodată: „Să fie spațiu!”. El spune: „Să fie lumină”, apoi separă lumina de întuneric. El numește firmamentul „cer” și, mai presus de toate, îl așază ca o boltă pentru a despărți apele de ape. Primul act al creației nu este, așadar, o expansiune, ci o delimitare. În a doua zi, Dumnezeu a stabilit o diafragmă între apele superioare și cele inferioare. În a treia zi, El a poruncit apelor să se adune „într-un singur loc” pentru ca uscatul să poată apărea. Și acolo, El a trasat o graniță între mare și uscat. Întregul edificiu cosmic nu este construit prin adăugarea de materie, ci prin arhitectura subtilă a separării. Spațiul nu apare ca un recipient gol preexistent, ci ca o consecință a graniței. Spațiul este ceea ce se află între pereți. Fără pereți, nu există „între”. La Kant spațiul este o formă a priori a sensibilității. Dar Geneza merge mai departe și ne învață că este o formă a priori a interdicției. Prima graniță este, în plus, explicită, rodul pomului cunoașterii binelui și răului. Creația este un sistem închis de vase comunicante. Lumea nu este infinită, ci finită, adică definită.
Infinitul nu există. Ceea ce este nelimitat este neantul. Starea inițială a lumii este Tohu-wa-bohu, „pustiu și gol”, fără formă și vid, un abis fără fund, o întindere nediferențiată. Aceasta nu este infinitatea unui Dumnezeu transcendent, este haos, este non-existență. Căci ce este neantul, ontologic vorbind? Nu este absența lucrurilor, este absența relațiilor, este imposibilitatea unei poziții în cadrul unui întreg. În acest sens, intuiția biblică se aliniază cu matematica modernă: mulțimea vidă există, dar este nediferențiată. Infinitul potențial al numerelor este posibil doar prin definirea regulilor (limitelor). Fără aceste reguli, nu există aritmetică, nu există calcul, ci doar o serie haotică pură care este sinonimă cu neantul. Prin urmare, Creația apare ca un act de desăvârșire. Dumnezeu dă formă haosului înconjurându-l cu limite. Pământul este circumscris, mările sunt circumscrise, iar speciile sunt distinse „fiecare după felul său”. Astrofizica nu spune nimic diferit. Universul se extinde, cu siguranță, dar spațiul său este curbat, delimitat de un orizont cosmologic. Este finit, fără margine. Geneza, însă, spune că este finit pentru că este delimitat. Omul modern, fascinat de noțiunea de „infinit”, s-a rătăcit. A visa un spațiu fără limite, o creștere nemărginită, o cunoaștere fără secrete, înseamnă a visa întoarcerea la haos. Înseamnă a aspira la neant. Respingerea limitelor nu deschide niciodată spre „mai mult spațiu”; aduce o deflație brutală a dimensiunilor. Un punct matematic nu are volum, dar nu este nicăieri. „Totul” fără delimitare se reduce la „nimic”. Aceasta este prima lecție a Creației: Ființa este arta de a trasa limite.
Păcatul originar nu este o crimă de lăcomie. Este o crimă topologică. Mâncând fructul oprit, Omul caută să-și însușească spațiul interzis al divinității. El caută să abolească distanța care îl separă de divinitate. Totuși, această distanță, această limită, era tocmai ceea ce îl constituia ca Om. Trecând peste ea, el nu câștigă o nouă dimensiune, ci o pierde pe singura pe care o poseda, Grădina Edenului. După actul de transgresiune Adam și Eva nu se găsesc într-un univers mai vast. Se găsesc expulzați. Sunt alungați „din grădină”, spre un ținut care nu mai este hrănitor, ci ostil. Sunt relegați la rătăcire. Edenul nu este un spațiu vast, este un loc închis, un spațiu locuit tocmai pentru că este închis. Țara exilului, pe de altă parte, nu are ziduri protectoare. Este un spațiu care nu mai este localizat, un spațiu pustiu și evaziv. Prin urmare, transgresiunea limitei nu îmbogățește gama posibilităților. Produce o sărăcire spațială radicală. Acolo unde a existat odinioară o geografie (grădina, copacii, râul care se împarte în patru brațe), acum există doar o suprafață anonimă, supusă lipsei și trudei. Transgresorul este un exilat din spațiu. Și-a pierdut propriul loc, topos-ul său, în favoarea unui atopos, non-loc. Acest mecanism se repetă la Babel. Oamenii spun: „Să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să fie la ceruri”. Ambiția lor este să desființeze granițele pământului, să creeze o unitate perfectă. Divinitatea, însă, le confundă, le încurcă limbile și îi împrăștie pe fața pământului. Unitatea perfectă, fără distincție, este moartea diversității și, prin urmare, moartea interacțiunii. Împrăștierea este un act de mântuire ontologică. Ea restabilește distanțele necesare pentru ca popoarele să se poată întâlni. Turnul Babel este o încercare de a întruchipa spațiul nelimitat care are ca rezultat o fragmentare sporită.
Modernitatea liberală a făcut din libertate absența constrângerilor. Formula „libertatea mea se termină acolo unde începe cea a altora”, deși înțeleaptă, rămâne teribil de negativă. Nu spune ce este libertatea pentru sine. Geneza, însă, oferă o definiție structurală: libertatea este posibilitatea de a te mișca într-un spațiu delimitat. Grădina este închisă, dar tocmai de aceea poate fi traversată. Nu poți merge într-un spațiu infinit, poți doar să te pierzi în el. Poți acționa doar într-un cadru. Prima sarcină a omului în grădină este să „o cultive și să o păzească”. Verbul „a păzi” implică menținerea limitelor, asigurându-se că acestea rămân intacte. Georg Simmel vede granița nu ca o limitare a libertății, ci ca o condiție a perceptibilității sale. Atâta timp cât nu întâlnesc o graniță, cred că sunt liber, dar sunt nediferențiat. Granița este oglinda individualității mele. La fel și pentru Hannah Arendt, libertatea politică apare doar într-un spațiu public delimitat de legi. Legea nu este în spațiul public pentru a oprima. Ea este zidul care, prin excelență, structurează polis-ul, făcând posibilă pluralitatea opiniilor și apariția acțiunii. Prin abolirea granițelor, Omul devine un fragment fără circumferință. Spațiul în care se mișcă devine o linie infinită, un drum fără indicatoare, fără opriri. Nu se mai poate distinge. Nu mai are niciun dialog posibil cu lumea, deoarece nu mai există nicio relație. În acest sens devine sclav. Sclavia nu înseamnă a fi închis într-o cușcă. Înseamnă a fi aruncat într-un ocean fără țărm. Sclavul antic era uneori mai liber decât un om modern „liber” de toate legăturile, pentru că sclavul știa cine este. Statutul său era o graniță clară. Omul aflat în derivă în infinit nu mai știe cine este. Pentru Spinoza, care nu avea încredere în limitele arbitrare, orice determinare este o negație. Nu poți fi niciodată ceva fără a fi și altceva. Această negație este o fundație, nu o amputare. Fără ea, ființa se dizolvă în neutralitate.
Noi am declarat moartea limitelor enunțate în narațiunea Genezei. Am vrut să abolim granițele statale pentru o piață globală fără fricțiuni. Ce s-a întâmplat? Un spațiu economic deteritorializat în care muncitorul nu mai are un loc, niciun drept din naștere, nicio rădăcină. A devenit un nomad involuntar, un exilat al muncii. Absența granițelor a marcat dispariția spațiului de negociere. Muncitorul fără granițe nu mai poate negocia, pentru că este interschimbabil peste tot. Este privat de un spațiu de rezistență. Am vrut să abolim limitele corpului. Transumanismul ne promite o augmentă infinită, fuziunea cu mașina, eliminarea slăbiciunilor biologice. Dar prin eliminarea finitudinii, a limitelor, eliminăm însăși definiția umanității. O ființă fără un cadru biologic nu mai poate fi definită, nu mai poate fi recunoscută. Este lipsită de identitatea sa. Este redusă la suma fluxurilor sale de date. Este sclava rețelei. Am vrut să abolim limitele dezirabilității pe rețelele sociale. Accesul la infinit – o infinitate de imagini, profiluri și conținut – a creat o tiranie a derulării. Cu cât spațiul disponibil este mai mare, cu atât individul devine mai comprimat. Nu mai trăiește în propriul spațiu, ci în spațiile fragmentate ale altora. Anxietatea contemporană nu este o anxietate a lipsei, ci o anxietate a excesului de întindere. Psihologii vorbesc despre fragmentarea sinelui, despre imposibilitatea de a se centra pe sine. Este literalmente clinica Tohu-wa-bohu, o minte fără granițe, invadată de întunericul confuziei. Chier și ecologia ne strigă același adevăr ontologic: schimbările climatice sunt consecința ultimă a refuzului de a recunoaște limitele planetare. În numele cuceririi spațiului, omenirea a distrus spațiul vital al biosferei. Prin dezrădăcinarea pădurilor, forțarea râurilor și construirea de baraje nesfârșite, am provocat o dereglare a fluxurilor. Rezultatul nu este un spațiu infinit fertil, virtuos, ci o fabrică a nimicului.
Omului fără limite îi rămâne o nenorocire ontologică. Sclavul nu mai este cel care poartă lanțuri, ci cel care este incapabil să închidă o ușă când intră în sala de clasă. Interconectarea totală, așa-numitul cel mai mare spațiu de comunicare din istorie, a făcut omenirea vulnerabilă la toate formele de radiații. Atenția noastră este captată de lumea exterioară și nu ne mai putem retrage în sinele nostru interior. Suntem perpetuu în afara noastră, într-o auto-transcendență nemărginită care nu produce extaz mistic, ci alienare patologică. Fără limite etice, omenirea este supusă impulsurilor sale infinite. Natura nemărginită a dorinței, lipsită de limite morale, nu duce la o plăcere extinsă, ci la o compulsie repetitivă. Devenim sclavi ai propriei noastre avariții, ai propriei noastre pofte. Consumul, inventarea nevoilor artificiale – toate acestea nu sunt decât deplasarea perpetuă a unei camere goale. Sperăm că accesul la consumul unui nou obiect – un nou spațiu – va umple golul, dar pentru că este nelimitat, nu are fund. Fiecare act ne trage și mai în jos. Sclavul tragic clasic, Oedip, încălcă limitele sângelui și ale vorbirii. El crede că a intrat în tărâmul destinului, dar devine orb și rătăcește, lipsit de propriul spațiu, alungat din Teba. El este simbolul mâniei zeilor împotriva celui care refuză să fie definit de oracole. Rezultatul este o libertate teribilă, cea a rătăcirii nesfârșite unde nu mai este liber să rămână.
Inexistența spațiului nemărginit este o lege fizică, ontologică și spirituală. Eroarea civilizației noastre a fost să creadă că granițele sunt un rău, o formă de conservatorism, o regresie. Am confundat sistematic granițele – limita necesară care structurează – cu alienarea, închiderea brutală care oprește. Reabilitarea granițelor nu este o întoarcere la obscurantism. Înseamnă să faci din omenire o ființă locuită. Pentru a fi liber ai nevoie de un loc unde să stai. A fi liber nu înseamnă a pluti peste tot. Înseamnă a putea spune: „locuiesc aici”. Iar a „locui” înseamnă a deveni una cu pereții casei tale. Omenirea modernă trebuie să reînvețe să stabilească limite. Limite ecologice pentru megamașini, limite digitale pentru capacitatea de atenție, limite materiale pentru consum. Această măiestrie nu este amputare a spațiului vital public sau nu, ci construirea unei grădini. Trebuie să sigilăm apele haosului dorințelor și tehnologiilor noastre cu granițe ale înțelepciunii, altfel vom fi înghițiți. Când Omul se desparte de limite, se căsătorește cu neantul, iar neantul îl înrobește. Libertatea nu este un dat de la Dumnezeu. Ea este o construcție umană. Este arta de a nu atinge fructele, de a îngriji grădinile și de a numi frumusețea înăuntrul zidurilor. Fără acestea, nu există spațiu. Și fără spațiu, nu există Om.
Profesor universitar doctor clasă excepțională în comunicare publică și politică la Université de Montpellier Paul-Valéry, intelectual public, Ștefan Bratosin aduce în spațiul media românesc rigoarea școlii franceze și anvergura unei cariere academice internaționale. Doctor în Științele comunicării și teologie, distins cu titluri de Doctor și Profesor Honoris Causa al mai multor universități, conducător de doctorat și fondator al programului de Master în Comunicare publică și politică, el este și consultant pentru instituții publice și private pe teme de media, religie și politică, precum și autor a numeroase cărți, articole științifice și studii în franceză, engleză și română. Intervine ca expert și editorialist pentru diverse media internaționale.
Facebook
WhatsApp
TikTok
