PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Poveste de toamnă, cu mustăți

E toamnă. Vântul ridică în rotocoale, frunzele veștede și pline de apă, aruncându-le în toate direcțiile. Mașinile trec în viteză, prin bălți, împroșcând cu noroi trecătorii, care aleargă grăbiți, chinuindu-se să țină umbrelele drepte, deși vântul parcă dinadins le lovește, vrând să le ia pe sus și să le agațe pe cablurile care străbat tot orașul. Domnul din colț, care iese în fiecare zi să privească lung spre stația de tramvai își ține acum pălăria cu mâna, dar vântul, pus pe șotii, reușește să i-o zmulgă și pălăria alunecă, învârtindu-se în jos, pe stradă. Bărbatul aleargă după ea, încercând să o prindă cu bastonul, dar vântul pare că îl așteaptă să ajungă lângă ea și, când crede că a prins-o, zboară iar, câțiva pași mai încolo. Câțiva tineri îl privesc, mustăcind de pe margine. Ar râde cu poftă, dacă nu ar ști temperamentul arțăgos al domnului cu pălărie.

Pe stradă miroase a cărbuni uzi. Cei mai înstăriți au aprins deja focul în sobe, iar ceilalți au pus hârtii în cercevelele geamurilor pentru a împiedica frigul să intre. Cei care stau la bloc, au rămas doar cu hârtiile si mai încearcă, din când în când, fără succes, caloriferele care se încăpățânează să rămână reci. Pe stradă trecătorii se grăbesc, cocoșați de vântul rece, care îi lovește nemilos, încercând parcă să îi doboare. Se privesc pe sub umbrelele mari, care se lovesc unele de altele. Dacă se recunosc, se salută în fugă și își continuă alergătura.

Printre pașii de bocanci grei și cizme cu toc, își face loc, speriat și tremurând până în vârful cozii, ud până la piele, un pui de câine, încercând să ajungă în spatele gardului viu, rămas ca prin minune în picioare, în calea vântului aprig. Caută un loc în care să rămână resemnat până se mai înzdrăvenește vremea. A găsit un un beci călduț și s-a culcat printre păturile mucegăite, încercând să treacă neobservat, dar proprietarul l-a găsit și l-a aruncat afară în ploaie. Doar vine iarna și un câine nu are ce să caute printre proviziile lui. Apoi au venit zile însorite. S-a jucat prin frunzele aurii și a lăsat soarele palid de toamnă târzie să îi încălzească corpul firav, numai piele și os. L-a văzut o fetiță și doamne, cât s-a bucurat când a simțit mâna mică și caldă peste spatele lui arcuit ca o scoabă. Ba chiar a dat și din codiță, atât cât s-a priceput. Era fericit. Erau fericiți. Apoi, dintr-o dată, neașteptat, a văzut talpa neagră a unui bocanc și s-a trezit luat pe sus și aruncat în spatele boschetului. Fetița nu avea voie să se joace cu el. Avea pureci. A mai văzut-o un timp, jucându-se în parc, dar frigul a venit pe nepusă masă, aducând cu el o ploaie măruntă și un vânt pe care îl simțea până în adâncul sufletului.

A încercat la patiseria de lângă cinema. Nu era cine știe ce, dar măcar geamul era cald și din când în când oamenii îi mai aruncau câte ceva. Părea un plan bun, cel puțin până avea să dea zăpada și a mers, până azi, când femeia cu șorț alb și brațe de halterofil a ieșit să măture frunzele care se adunaseră în fața patiseriei. Știa deja ce urmează, așa că puiul de câine s-a ferit la timp de mătura care venea cu viteză către el și a pornit în fugă, printre pașii grăbiți ai trecătorilor.

Părea invizibil. Era el și toamna târzie. În forfota de oameni mânați de furtună, el nu avea loc. Era doar un câine mic și plin de pureci, care trebuia să dispară. Măcar era suficient de aglomerat încât să treacă nevăzut printre corpurile acoperite de haine. Hingherii trecuseră deja. Nu l-au văzut nici de data aceasta.

Acum, pe stradă, mașinile trec cu viteză prin bălțile mari de la marginea trotuarului. Încercă să se adăpostească în stația de autobuz, dar nu apucă să arunce pe după stâlp botul mic și ascuțit, cu mustățile tremurând, că auzi un „Marș!”, aruncat de sub un fular uriaș, care acoperea cu totul capul mic și turtit al unui bărbat care aștepta autobuzul.

Puiul de câine rămase la marginea trotuarului. Ar fi traversat. Poate pe partea cealaltă era loc și pentru el, dar nu avea curaj încă. Știa că acele cutii din tablă, cu roți, sunt periculoase. Se așeză pe asfaltul ud, deasupra canalului prin care ieșea un miros greu de suportat. Măcar aburii care ieșeau prin găurelele mici și parțial acoperite cu pământ era cald.

Rămase privind trist la forfota din jurul lui. Era frig… atât de frig, iar noaptea avea să se lase curând, făcând loc gerului care aducea în fiecare dimineața un covor de iarbă și frunze înghețate. Avea să cadă bruma. Privi trist spre gardul viu. Știa că acolo nu are cum să se încălzească… O mașină trecu în fugă pe lângă el și puiul de câine tresări zgribulit. Era ud din nou. Avea în blana rară noroi și resturi de frunze din balta prin care cutia metalică mișcătoare făcuse valuri. Rămase resemnat pe același capac de canal, cu mustățile tremurând de frig, de frică, de foame. În fața lui erau oprite două ghete din piele maro și o pereche de pantaloni călcați la dungă, ce ieșeau de sub un pardesiu negru. Puiul de câine așteptă înfrigurat, tremurând acum până în vârful cozii, dar pentru că ghetele nu păreau că ar vrea să se miște, ridică boticul ascuțit și ochii migdalați, privind în sus. Pardesiul se termina cu un cap cam pătrățos, cu joben negru și mustăți groase, curbate la mijloc și cu vârfurile ridicate. Jobenul se aplecă la rândul său, către puiul de câine. Pe sub borul larg, doi ochi vii, strălucind ca două luminițe într-o toamnă cenușie îl priveau la rândul lor. Mustățile se mișcară lăsând la vedere umbra unui zâmbet. Puiul de câine se simți cuprins de două brațe puternice și ridicat.

Ar fi vrut să latre, sau măcar să dea din codiță, dar era prea înghețat. Auzi o inimă bătând lângă a lui și simți materialul gros al pardesiului care îl acoperă. Își ridică din nou capul, privind către jobenul uriaș. Văzu din nou cei doi ochi luminoși privindu-l pe deasupra mustăților uriașe. Își ridică boticul ascuțit și îl lipi de obrazul străinului, care aplecă la rândul său capul către el. Era cald și inima puiului de câine începu să bată cu putere. Amândoi erau plini de noroi. Amândoi aveau mustăți. Vântul parcă se mai oprise și ploaia măruntă lăsase loc unor raze palide, care treceau printre ramurile desfrunzite. Domnul de la colț reuși să prindă pălăria și porni, sprijinindu-se în baston, către casă. Cu umbrelele închise, pașii începură să încetinească, trăgându-și sufletul și privind cu optimism spre soarele palid. Printre ei, făcându-și discret loc, mustățile își văzură de drum, până când jobenul înalt dispăru la capătul bulevardului.

Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișeană…

 

Distribuie:

Locuri de munca difamcom

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > redactie[email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro