Umblă vorba că atunci când e frate lângă frate, câte un inamic își pierde viața în fiecare noapte. N-am spus-o eu, a zis-o altfel, un mare clasic în viață, răsunând cu ecou de la balconul de vis-a-vis. Se pare că o soră devine catalizator al acestei reacții, pentru că atunci când este soră lângă soră, la fiecare oră își pierde viața câte un dușman. Altă vorbă spusă de un mare clasic, tot pe acorduri de țambal, cu multă poleială în spate. După ce am deschis geamurile de teamă să nu se spargă, m-am întrebat dacă nu cumva noi suntem dușmanii și trebuie să fim chinuiți înainte să treacă… înainte să treacă ce? Bună întrebare pentru că, din poziția de dușman, am început să mă întreb, o fi și sora în ecuație? Dacă vecinul da petrecere doar cu prietenii, mai am 24 de ore de trăit… Dacă face petrecere în familie, mai am doar o oră. Partea mai puțin plăcută este că încă nu știu care era varianta optimistă, cea în care aveau și catalizatorul și scăpam de chin într-o oră, sau cea în care trebuia să rezist chinului 24. Este o întrebare bună, la care voi afla răspunsul într-o zi.
Se pare însă că rețeta de mai sus ori nu funcționează cu toți dușmanii, ori posesorul boxelor gâjâite a ajuns la concluzia că este prea blândă varianta de mai sus și, după câteva pahare din ceva licori la 2 lei litrul, se trezește în el dorința de răzbunare. De unde știu? Nu l-am întrebat, dar de sus doinește printre blocuri ceva cu răzbunare, dușmani și mascați. Deci el dorește să își agreseze fizic dușmanii. Vrea să le aplice corecții fizice… Intenția este cel puțin interesantă, având în vedere că are un metru și puțin peste jumătate, 45 de kilograme când este ud și în poziție erectă arată ca turnul din Pisa. Dar, da, de ce nu? După ce îți pui câte două cărămizi în fiecare buzunar și alte zece în plasă, ca să nu te zboare vântul, cu siguranță imaginea de răzbunător feroce ți se potrivește, la fel cum i se potrivea bunicii mele boxul.
Ca o paranteză, printre amenințări și mascați se aud niște onomatopee pe care mi-e greu să le redau în scris, dar sună ca atunci când pisica mea și-a prins din greșeală coada în ușă. Dacă tot îmi dansează cărțile în bibliotecă și mi se zguduie parchetul, mă gândesc, auzind aceste scheunături și bocituri, că și el, dar și cel care cântă sunt la fel de chinuiți ca mine. Cel puțin la fel de chinuiți, pentru că asemenea sunete pot rezulta doar dintr-o durere profundă, iar dacă asculți un cor de bocitoare, pot să deduc că suferi de ceva și, indiferent care ar fi sursa suferinței, mă unge la suflet.
Când, în cele din urmă, se epuizează arsenalul de urări și declarații pentru dușmani, se trece la următoarea categorie, semn că s-a schimbat sticla cu licori la doi juma’. Din interior, se aude până la mine un amestec de cuvinte poticnite, împleticindu-se să iasă, de parcă s-ar fi împiedicat în gâtul cuiva și boxele încep să se tânguie duios din nou, de data aceasta despre valoare, bani și poleială. M-aș duce să îi spun că staniolul, chiar dacă lucește, nu are valoare. E cinci lei rola. Nici conserva de carne asezonată cu cozi de șobolan atent mărunțite nu are valoare. Ar trebui totuși să îți amintească cineva că atunci când dai in gura mare dedicații pe geam, urlând cât te țin plămânii, noi toți cei pe care nu îi lași să trăiască în liniște, vedem că nu ai nici dinți. Dar tu te simți valoros, chiar dacă trăiești din pensia părinților, mutați cuminți pe bancă afară pentru că în interior, în apropierea boxelor infernale, nu poate trăi nicio ființă vie. Ai două clase ca trenul, nu știi să citeşti, abia ai învățat să numeri până la zece și nu pe sărite, pentru că tu ești „mare barosan” numeri doar din unu in unu, bei pensia părinților și noaptea, trezești o scară întreagă atunci când îi anunți pe toți că ai ajuns acasă, bătând la uși… cu capul.
În cele din urmă, semn că urmează să se termine coșmarul peste câteva ore, se aud și clasicele producții muzicale de dor, de jale și desigur, de dragoste, pentru că tu, având capacitatea emoțională a unui picior de scaun, chiar știi ce e aia dragoste și o simți mai ales în stomac, pentru că te auzim cu toții cum ții o prelegere cu capul în jos, în toaletă. Dar nu ai nicio problemă, doar faci loc pentru ce urmează și, pentru că ești o „valoare” și un „mare barosan”, treci cu eleganță la tras spirt prin pâine. Acum trebuie să îți spun că, dacă ai reușit până acum să îmi anesteziezi simțurile, iar zgomotul de fundal a devenit cumva suportabil în sensul în care m-am detașat și nu îl mai aud, „șefule” avem o problemă! S-au cam întețit bocetele și vaietele, iar pe astea nu doar că le aud, dar le simt ca și când ar zgâria cineva cu un cui pe o tablă. Ți-aș fi zis că se aud ca un scârțâit de cretă pe tablă, dar tu nu ai fost la școală și singurul moment în care tu și creta ați fost în aceeași ecuație, a fost atunci când o mâncai ca să poți tăia frunză la câini, acasă.
Pentru că ești un sensibil, știu că o să îi dai cu jalea, dorul și dragostea până când o să te ia somnul, așa că mă rog numai să te ia repede. Nu spun ce să te ia… poate să te ia orice și oricine, numai să se oprească vacarmul. Din nefericire, nu te ia… te mai lasă…
Și pentru că muzica te atinge la suflet și tu ești un sensibil, ragi și tu pe fundal, manifestându-ți dragostea față de o ea. Și aici apare intriga. Cine este ea? Ce a vrut să spună poetul? Intriga durează puțin, din păcate. Ea este muza ta, de muzicant neînțeles, cea care te face valoros și special, atât de special încât ai batalioane de dușmani. Pentru cei care vor fi tentați să spună că poate Ea este Ileana Cosânzeana, care scoate prințul din broscoi, trebuie să menționez că este imposibil, lângă broscoi nu trăiește nimic. Respiră numai părinții lui, dar doar din reflex. În plus, ar trebui să fie invizibilă, pentru că broscoiul umblă singur, duhnind mai ceva ca groapa de gunoi de la Aninoasa.
Așadar, muza își primește dedicațiile, urlate și de boxe, dar și de menestrelul aflat în conflict cu eul său interior, care zbiară să se audă cale de trei străzi. După ultimele răgete care mă fac să mă întreb dacă nu cumva trebuie să sun la 112, mai vine una, și ultima, ceruta de jos, de un gură-cască, lucrător și el la tuns frunză pentru câini, una așa, „de petrecere”. Dar până acum de ce a fost? De înmormântare?
În cele din urmă, se aud și clasicele înjurături politice, semn că menestrelul a epuizat tot arsenalul melodic, dar și ultima sticlă de spirt. Îi înjură pe ai noștri, pe americani, pe Clinton… Aici mă pierde puțin. E actualizat cu muzica la zi, dar nu știe că bietul Bill a părăsit cam de multișor scaunul. În fine… Ajunge și la înjurăturile despre Covid, măști, reguli, impozite și termină monumental cu o dedicație, care se duce pe calea aerului până la destinație, direct în biroul primarului, pe care însă nu îl găsește acasă, pentru că e sfârșit de săptămână.
Și uite așa, muzica ta a ajuns în ograda mea. N-ar fi fost o problemă dacă se întâmpla de două ori pe lună, dar muzica ta ajunge la mine o dată la două zile și, eu știu că ești darnic și bun din fire, dar poate că uneori – de cele mai multe ori – nu vreau să iau parte la petrecere. Iar pentru cei care tind să creadă că am ceva cu un anumit gen de muzică, menționez doar că poate fi orice, de la populară la clasică, dacă zgâlțâi geamurile vecinilor aproape în fiecare zi, ai la fel de mult bun simț ca și broscoiul din poveste.
Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișeană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
