PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Amestecare de timp

VREMEA FEMEII-RECHIN, de Viorica Răduță, Editura CARTIER

   Timpul își poartă și își duce vremurile, pașii și semnele lor în fiecare dintre stările clare, difuze, surprinse sau nu, identificate, păstrate și înțelese de cei care se apropie de cât mai multe dintre ele, de stările acestea intense și lungi ale desfășurării lor, ale desfacerii în imaginile care se pot lăsa și lansa în cuvinte, în cuvintele rotunjite de fiecare traversare și de cine poate să umble printre reperele neacoperite și vizibile ale acestor treceri, prin pasta densă a acestui amestec care se lasă integrat în tumultul tăcut, în acela scris al poveștii care le încape și le așterne pentru a-și face cunoscute mișcările, curgerea, înțelegerile desfășurate de ele.

   Viorica Răduță scrie și întreține această căutată și asumată amestecare de timp, de timp care astfel se lasă povestit și desprins din secvențele scrise în și despre acele vremuri care l-au încăput, vremuri prin care personajele trec, pe care  femeia rechin mai departe le tulbură cu insinuarea ei deloc silențioasă prin fiecare timp sau anotimp care îi încap și fac vizibile mișcările și transformările aduse cu ele în toate aceste necesare cuvinte. Personajele învață coerența acestor mișcări și se lasă prinse în plasa în care zbaterile lor și fiecare trecere în și prin prim-plan-ul poveștii le face vizibile, recognoscibile, disponibile mai departe să se expună și să se exprime astfel.

Scoarța copacului de deasupra e ca vântul, se usucă. Și simte de aici cum îi trece seara prin ea. Dacă așa a scris Poeta,  ea de ce să nu? Amicu’ îi strivea coasta, o desprindea odată cu bucata de purpură, E apusul? Nu, altaru’, râdea el și se descheia, cu ochii la două lebede, pe apa murdară din bazin…

   Prin suprafețele și spațiile găzduite de paginile adunate de Vremea femeii-rechin se deschid frecvent portaluri spre o mereu altfel de lume, spre aceea rareori înțeleasă care se lasă distrusă, explodată și așezată lent, discret în vremea moroiului și în pământul moale care îi acoperă dar nu îi ascunde întâmplările, poveștile, imaginile în care fiecare cititor mai departe se vede, se contemplă și se caută, încercând să se definească într-o asemenea așezare care până acum, până aici era și putea să rămână departe, ocrotită în oglinzi care duc toate aceste imagini și mișcări spre cât mai micșorate de îndepărtări adâncimi. Această ascundere este făcută imposibilă de apropierile încurajate de Viorica Răduță să se așeze și să rămână aici, în cuvinte.

Și abia acum și-a dat seama că visa moartea așa, în camera ei mai joasă de prag, și de asta, oriunde ar fi locuit, fie și la etaj, tot pe pământ i se părea că este. Camera cu pământ pe jos, ca să vezi, e peste tot. Și a zărit pe culoar câteva mișcări. Ăștia umblă în cripte, își spune. Totuși, în Mausoleu e bine, își zice aproape trează, adăpost, destulă lumină, același aer, te păstrezi ca viu…

   Cititorul este îndemnat să se caute în toate aceste risipiri adăugate continuu fiecărei povești pe care Viorica Răduță le spune în Vremea femeii-rechin, povești răsturnate ca într-un glob cu imagini amestecate continuu odată cu fiecare rostogolire și totodată întoarcere a lor prin decorurile nelimitate ale lumii care le cuprinde, care le surprinde și le dezleagă de comoditatea statică a absenței cuvintelor din și dimprejurul corpului lor. Amestecul întreținut de poezia captată de atenția autoarei extinde suprafețele, le întinde evitând fragmentarea și păstrându-se într-un asemenea întreg necesar permanentei completări și mereu căutatei (re)întregiri.

pustiul merge cu plopii

în fotografiile pierdute

în fuga din jurul orașului

 

apoi ziua stă fără așteptare în ea

la fereastră

ține ploaia măruntă până acolo

 

pielea se face fluturi

 

se face singurătate

 

   Toate sunt prinse în vârtejul încurajat de permanenta rotire a cuvintelor prinse în această indusă amestecare de timp împreună cu poveștile care le (cu)prind și le amplifică desăvârșind spunerea, apropierea și cunoașterea lor. Lectura propune și presupune toate emoțiile și senzațiile care le mențin în această structură (de)scrisă, mereu adăugată și în faptele ei. Sunt încurajate desprinderi, dar nu fragmentări, sunt derulate intense imagini ale destrămării lumii parcurse, dar nu întreruperi ale ritmului lor. Toate se adaugă, se lipesc de acest amestec și de temele prinse în tot acest timp și în nesfârșirile încă îngăduite de desfășurările, de curgerile și de sunetele adunate de mișcările și de rostogolirile lui. Viorica Răduță impune această scriere adunată și mereu continuată de gând, de acumulările adăpostite și păstrate de amintirile care nu se lasă pierdute, diluate în pliurile mereu disponibile ale uitării, ale acoperirii lor. Citim, auscultăm, vedem și privim cum

Lumea încă aleargă după trup…,

iar poezia care păstrează întreagă această neobosită poveste nu întrerupe decât pentru a face (cât) mai vizibile semnele rupte și desenate de timp, de acest timp niciodată citit până la capăt al femeii-rechin, al acestei întrezăriri de corp înfometat de (i)real, necunoscut și disponibil să se așeze, să se amestece în toate poftele, în toate senzațiile adăugate acestui festin. Viorica Răduță desface lumea în aceste povești ale ei, le amestecă și le lasă să alunece aici, în zona niciodată protejată, doar presimțită ale fiecărei căderi în timp ale istoriei, dar și ale lumii pe care poveștile ei o locuiesc, pe care mai departe o rostogolesc cât mai mult și mai departe în timp. Suntem aici, down in the flood, și simțim fiecare atingere pe care o putem păstra după fiecare amestecare de timp, sau după oricare lectură a acestor rostogoliri și desfășurări ale lui.

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…