„Ceci n’est pas une pipe” a lui Rene Magritte sau ceasurile scurse ale lui Salvador Dali sunt unele dintre cele mai recognoscibile imagini ale artei suprarealiste. Suprarealismul a ajuns astăzi, ca termen, echivalent cu oniricul, cu neverosimilul sau cu bizarul, cînd observăm un lucru real ce simultan pare necorespondent realității ne considerăm martorii unui act suprarealist. Pentru cei ce au pus bazele acestui curent artistic acum 100 de ani, mai importantă decît forma mesajului recepționat a fost de fapt modul în care acesta era transmis. Cum se face că arta suprarealistă este atît de directă, de expresivă, de memorabilă? În manifestul mișcării, Andre Breton a definit suprarealismul ca „Automatism psihic … dictat de gînduri, în absența oricărui control exercitat de rațiune, exonerat de orice preocupare estetică sau morală.”. Dacă scopul suprarealiștilor era accesarea directă a conștiinței privitorului în mod automat, fără ca acesta să angajeze rațiunea, atunci cu adevărat suprarealiste nu sunt inadvertențele ciudate care ne atrag atenția ci automatismele care ne capturează, fără efort, întreaga atenție. Ce s-ar încadra mai bine în definiția lui Andre Breton? faptul că în mod aparent bizar niște săteni au ales un primar deja mort (act destul de rezonabil după ce analizezi mai bine acea situație), sau mai degrabă algoritmii recomandărilor perfecte pe care YouTube ni le livrează ca un tun mecanic de mingi către un jucător solitar de tenis.
Percepția umană este alcătuită integral din procese automate, pe relațiile stabile dintre aceste sisteme se construiesc certitudinile noastre, reajustarea acestor relații poate genera idei noi, dezarticularea lor poate duce la rătăcire . Omul contemporan deplînge, la nivel de discurs, rutina ca pe o înțepenire în proiect , în realitate procesele automate îi sunt atît de familiare încît nici nu le observă și în mod paradoxal ajunge să caute nonconformismul urmărind (conformist) automatisme de marketing de tipul: „ești special”,„pentru că meriți”,„fericirea este fix acolo”, etc. În principiu, orice act original, fundamental diferit de cele precedente, nu este alcătuit din particule originale ci din automatisme rearanjate în mod original. Gîndirea creativă funcționează de fapt într-un cîmp al automatismelor chiar și atunci cînd investighează o dimensiune fantastică. Sub o privire analitică mai profundă putem spune că artistul (ca reper în producția originală) nu crează opere de artă ci crează automatisme care produc opere de artă.
Cred că avem nevoie la nivel popular de o teorie mai elaborată a automatismului pentru a fi mai bine echipați în față provocărilor ce ne așteaptă. Algoritmii care au început să medieze astăzi interacțiunile sociale și livrarea de informații sunt mai performanți dacă folosesc automatismele subconștiente ale firii umane. Automatizarea progresivă a producției și serviciilor ne va aliena în viitor și mai mult de rodul muncii noastre. Inteligența artificială va trage concluzii automate acolo unde deliberarea umană va avansa încet sub semnul dilemei. O înțelegere conceptuală mai avansată a automatismului va mai lămuri din neînțelegeri și va spori, sper eu, șansele unei mai bune cunoașteri de sine.
ROBERT MARIN este absolvent de Arhitectură și de… „Carabellă” târgovișteană.
Facebook
WhatsApp
TikTok
