PARADIGME DIN IZOLARE – Robert MARIN – La limita bunului simț

Daniel Kahneman știe cîte ceva despre felul în care funcționează mintea umană, ca recunoaștere pentru cercetările lui în domeniul psihologiei a primit, în mod surprinzător, premiul Nobel pentru economie, fiind creditat alături de colegul său Amos Tversky ca fondator a ceea ce economiștii numesc astăzi „Behavioral Economics”. Adresîndu-se publicului larg, Kahneman a încercat în cartea „Gîndire rapidă, gîndire lentă” o explicație simplificată a mecanicii cognitive ce stă la baza deciziilor pe care le luăm. Pe scurt, mintea noastră are la dispoziție două sisteme: sistemul 1 – instantaneu, subconștient, automatic, emoțional, un mod de gîndire intuitiv, și sistemul 2 – încet, conștient, rațional, un mod de gîndire deliberat.

Există, bineînțeles, diverse dozaje în care cele două sisteme acționează simultan la producția unui răspuns. Sunt situații cînd, pe fondul unor date insuficiente sau a unei înțelegeri sumare a problemei, în ciuda angajării efortului de gîndire producem răspunsuri preponderent intuitive. Popular, numele acestui fenomen este „bun simț” și cu siguranță utilizarea lui pe scară largă are doar efecte benefice. În ciuda caracterului „bun” al acestui „simț”, în plan personal, percep acestă facultate ca neliniștitor de omogenă, de indistinctă, de misterioasă. Se pare că bunul simț este un fel de joben magic care acumulează toate gîndurile ce ne trec prin cap și care, la nevoie, produce instantaneu idei cuminți ca niște iepurași albi și pufoși. În numele complexității vă propun un sistem simplu, binar, de demontare a bunului simț în două criterii ușor de urmărit: dimensiunea calitativă – bunul gust, și dimensiunea cantitativă – simțul măsurii. Să analizăm așadar ca exercițiu, bunul gust și simțul măsurii caracteristice unui obiect și să vedem dacă putem extrage astfel o concluzie de bun simț.

Filarmonica din Hamburg https://www.elbphilharmonie.de/en/elbphilharmonie, este o clădire spectaculoasă deschisă pe 11 Ianuarie 2017 cu Frau Merkel în fruntea ceremoniei. Astăzi, construcția este un model european de edificiu public dar gestația care a produs-o a reprezentat o mică traumă națională pentru Germania. Să începem cu o scurtă descriere morfologică: ansamblul stă pe buza digului Kaiserhoft și a fost executat prin extinderea pe verticală a unui vast depozit paralelipipedic din cărămidă făcut în anii 60, acest volum opac a fost dublat cu un corp translucent închis într-o sticlă a cărei geometrie are o subtilă ambiguitate inspirată de suprafața apei. Întregul ansamblu stă pe o fundație complexă, bine înfiptă în patul rîului Elba, volumul cartezian ascunde parcarea și funcțiunile tehnice, corpul superior are distribuite perimetral funcțiuni rezidențiale, hoteliere, administrative și în centru una dintre cele mai avansate săli de concerte din lume. Între cele două segmente este o fantă orizontală în care se găsește „Plaza”, spațiul public principal, aici se ajunge pe o scară rulantă lungă de 82 de metri ce străpunge monolitul de cărămidă, iar de la acest nivel, printr-o serie de lobby-uri intermediare se accede în sala principală a filarmonicii. Simplu. Și acum un rezumat al controversatului parcurs al execuției. După mai multe tentative ratate de a găsi o funcțiune pentru acel sit în 2001 dezvoltatorul Alexander Gerard vine cu ideea unui centru cultural – rezidențial care să aibe o sală de concert peste vechea clădire a depozitului, în 2003 produce primele schițe livrate de arhitecții pe care ia comisionat, vestiții elvețieni Herzog & de Meuron, și senatul Hamburgului este convins. Bugetul inițial propus de dezvoltatorul privat este de 77 mil. euro, pornește derularea proiectului. În 2004 parteneriatul public privat se destramă și proiectul intră sub controlul administrației orașului cu aceiași arhitecți la cîrmă. Odată preluat de autoritățile publice obiectivele proiectului devin parte a agendei politice locale și astfel funcțiunile încep să fie ajustate, evident în interes public: sala de concerte se transformă în trei săli, hotelul se extinde cu noi funcțiuni, se propune eliminarea integrală a structurii interioare a vechiului depozit pentru acomodarea a 540 de automobile etc. În 2007 la prima cazma înfiptă în sit construcția era deja evaluată la 241 mil. euro cu un termen de finalizare în 2010. Progresul a fost încet, problemele mult mai complicate decît prognoza, așa că în 2010 abia a fost terminată structura de beton, un grup de protestatari au marcat momentul distribuind bancnote false de 350 mil. euro, banii deja consumați de șantier. În 2011, în condiții de creșteri galopante de costuri și disensiuni între arhitect, antreprenor și client, se sistează temporar lucrările, o comisie parlamentară pornește o investigație. Chestiunea se dovedește a fi prea complicată, investigația rămîne fără concluzii. În 2012 lucrările sunt reevaluate la peste 500 mil. euro, se declară inacceptabile întîrzieri sau suplimentări de buget. La finalul lunii Noiembrie în 2016, antreprenorul predă construcția, valoarea finală de execuție: 866 mil. euro.

Este un produs de bunului gust oferta către vizitatori a unei platforme publice de observație ce înconjoară perimetral clădirea la 37 metri peste nivelul solului? Contribuie la calitatea experienței de utilizare rezolvările sofisticate ale închiderilor cu sticlă de la nivelul platformei? (pentru a spori nivelul de transparență nu s-au folosit montanți verticali iar pentru un comportament optim la presiunea vîntului planul sticlei a fost rigidizat prin curbare https://www.google.de/maps/@53.5412853,9.9843923,2a,75y,272.86h,78.46t/data=!3m6!1e1!3m4!1ssYPv-ToTw2gAAAQvvowNMw!2e0!7i13312!8i6656 ), opinia mea este că da, și că alături de multe alte soluții tehnice avansate această construcție pune publicul în centrul interesului așa cum ar trebui să o facă orice clădire … publică. Este o extravaganță faptul că acustica sălii principale este alcătuită din peste 10.000 de panouri individual mașinate după proiectul celebrului acustician Yasuhisa Toyota? Probabil. Este depășirea de peste 10 ori a primelor bugete o chestiune de lipsă de simț al măsurii? Este greu să justifici că nu ar fi. Din punct de vedere al valorii trebuie înțeles că, într-un fel, orașul Hamburg a fost victima brandului de țară, meticulozitatea inginerilor nemți, care s-a dovedit atît de costisitoare, a adus Germaniei doar în 2016 , anul finalizării construcției, un excedent de balanță comercială externă de 255,68 mld. $. Totodată orașul era deja implicat în mod ireversibil în susținerea unor largi dezvoltări comerciale în fosta arie a portului, acestea s-au dovedit nefezabile și guvernul local a trebuit să subvenționeze dezvoltatorii, chiar dacă este costisitoare regenerarea urbană este parte a unor politici pe termen foarte lung, neinteligibile observatorului grăbit. Oricum am justifica valoarea lucrurilor executate, incompetența managerială din jurul acestui proiect a rămas legendară, singura consolare ar putea fi faptul că opera din Sidnei a depășit bugetul la momentul execuției de 14 ori iar astăzi acel lucru pare definitiv uitat.

Critica de arhitectură a primit-o pe Elbphilharmonie cu recenzii pozitive însă a numit-o ultimul edificiu de acest gen din lume. Politicile curente și viitoare vor descuraja total astfel de întreprinderi, acum austeritatea este noua estetică. Chiar și țările care investesc în funcția de reprezentare sume colosale precum China sau Emiratele Arabe Unite nu vor avea capacitatea de a pune în picioare proiecte publice cu acest tip de rafinament tehnic, în plus nu au contextul și nu prea au nici publicul. În concluzie Filarmonica din Hamburg este un vîrf al tehnicii arhitecturale, repetarea unui asemenea efort însă ar fi o lipsă de bun simț.