Odată, de mult, vrăjit de delicatesurile pe care le știa face în pat o domnișoară din îndepărtata mea tinerețe, într-un moment de neatenție m-am căsătorit cu ea. Nu mult. Doar un pic. Adică, dacă mai stăteam o lună împreună, puteam să bem o șampanie la aniversarea unui an de căsnicie.
Desigur, oamenii se mai căsătoresc unii cu alții și bine fac pentru că în felul acesta se creează toate condițiile pentru crime pasionale și sinucideri care, exploatate cultural corect, pot duce la capodopere fundamentale pentru un popor.
Să ne gândim puțin. Ce ar fi fost o Anna Karenina nemăritată? O nimeni. Ar fi futut-o maiorul ăla de ar fi căpiat-o și după ce se sătura de ea, trecea la alta, bine mersi. Putea ea să se arunce înaintea trenului de o mie de ori, că tot de știrile de la ora cinci ar fi rămas. Iar Pușkin, fără aventurile lui galante cu doamne măritate, care până la urmă i-au adus și binemeritatul glonț în cap, cu ce aură de erou romantic ar mai fi rămas el? Un zevzec!
Acum, nu vreau să spun că însurătoarea mea a făcut din mine vreun erou național cu monument la șosea sau vreun laureat al literelor pentru care să se moară de infarct la rând în librării. Nu. Însurătoarea mea din paleolitic, dezumflată trist la un tribunal modest și plin de igrasie din Buftea, m-a lăsat la fel de anonim și insignifiant ca pe oricare altul dintre noi. Adică un pacient încă nediagnosticat, liber pe străzi. Totuși, dacă omului i se pare că divorțează, în realitate lucrurile nu stau chiar așa! Acum, la fix treizeci de ani de la beția în grup din restaurantul de pe Ștefan cel Mare, colț cu Moșilor, care a pecetluit cu lăutari însurătoarea mea de unsprezece luni, într-un alt moment de pierdere temporară a rațiunii, oarecum simetric, s-a întâmplat că m-am hotărât să mă însor din nou. Zis și făcut. Am extras deci cu atenție pantalonii de stofă din debara, prinși între ceea ce părea un cearceaf de plapumă și o geantă de voiaj, mi i-am călcat singur, pentru că Floretta nu suporta să calce și împreună am ajuns la starea civilă, să depunem actele.
Aici era o masă lungă și groasă la care stătea o doamnă bucălată, între două vârste, necăsătorită, și cu părul făcut permanent în bucle mici. Zic că era necăsătorită pentru că niciunul din cele șapte inele de aur adâncite în degetele ei grăsuțe cu perișori negri pe falange, nu era verighetă. Și zâmbea la noi, de parcă venisem să îi aducem vreo sumă de bani.
Zice:
– Pentru căsătorie? și zâmbește larg.
Pentru mine, zâmbetele funcționarilor publici sunt la fel ca gemetele fetelor din filmele porno. Plătite. Așa că dacă un funcționar îmi zâmbește, mă pregătesc pentru ce e mai rău.
Dăm amândoi din cap în semn că da.
– Dați-mi actele, vă rog. Și luați loc aici!
Îi întind dosarul. Ea, toată zâmbet și bunăvoință, începe să se uite prin acte. Ia câte un document, îl citește cu o voce scăzută, îl pune la loc și trece la următorul. Așteptam emoționat. Și era firesc să fie așa. Să te însori nu e chiar un eveniment de ici de colo. Un bărbat se căsătorește de puține ori în viață. Maxim zece. La un moment dat, ajunge doamna la un document la care întârzie mai mult. Îl întoarce pe toate părțile. Îl citește iar, îl apropie de ochi, îl depărtează. Iar îl întoarce pe o parte și pe alta. Mă neliniștesc un pic. Mă gândesc că o fi găsit pe marginea lui vreun excrement de muscă și mă pune să îl curăț. Zice:
– Dumneavoastră ați mai fost căsătorit o dată?
Deci nu era vorba de excremente. Răsuflu ușurat. Zic:
– Da. Cu vreo treizeci de ani în urmă.
Și zâmbesc încurcat, de parcă mă simțeam vinovat că umblasem lelea atâția ani, de capul meu.
– Și asta e Hotărârea dumneavoastră de divorț, da? zice ea și flutură documentul prin fața mea.
Mă uit la ea. Recunosc ștampilele din Buftea. Zic:
– Da, asta e. Și adaug, insinuant: Singura!
Credeam că am făcut o glumă bună. Dar ea nu mai zâmbește, e serioasă. Devin și eu serios. Doamna bucălată zice:
– Avem o problemă!
– Avem o problemă?!
– Da, avem o problemă, să știți!
Ce problemă puteam să avem? O fi ceva în neregulă cu Buftea? Tocmai când vreau și eu să fac o treabă serioasă în viața asta, se nimerește că am o problemă. Mă ia un tremurat și mă trec nenumărate gânduri obscene. Dar sunt un bărbat cultivat și de aceea întreb pe un ton plăcut:
– Ce problemă avem, doamnă?
Ea se uită la noi amândoi.
– Nu puteți să vă căsătoriți.
– Păi de ce, doamnă? zic, abținându-mă să nu îi trag o palmă.
Ea se mai uită o dată peste hotărârea de divorț eliberată cu treizeci de ani în urmă de tribunalul din Buftea, o mai întoarce o dată pe partea cealaltă, și, în cele din urmă, zice:
– Hotărârea nu e definitivă!
Asta chiar era bună!
– Poftim? întreb neînțelegând la ce se referă. Cum să nu fie definitivă? E eliberată de treizeci de ani.
– Da, zice ea, dar nu e definitivă!
Femeia asta nu e întreagă la cap. Cum să nu fie definitivă?
– Păi dacă e eliberată de treizeci de ani, de ce nu e definitivă, doamnă? întreb încercând să îmi păstrez o aparență de om civilizat.
– Pentru că hotărârea devine definitivă și irevocabilă după cincisprezece zile calendaristice de la emiterea ei, dacă nu e atacată.
Mă ia o amețeală mare.
– Păi au trecut zece mii de zile calendaristice. Cine să o atace?
– Dumneavoastră. Sau doamna.
Adică eu să atac divorțul! Mă foiesc în scaun încercând să înțeleg calamitatea asta abătută pe capul meu. Mi-aș aprinde o țigară dar îmi amintesc la timp că nu mai fumez de douăzeci de ani.
– Păi eu nu am atacat-o, iar doamna de care am divorțat s-a recăsătorit tot de vreo treizeci de ani. Asta nu înseamnă că e definitivă?
– Nu, nu înseamnă, zice ea.
– Dar dacă ea s-a recăsătorit, nu înseamnă că pentru ea a fost definitivă?
– Ba da, zice ea.
– Păi, pentru ea este definitivă și pentru mine nu?
– Nu știu, zice ea.
– Adică, cum ar veni, ea a divorțat de mine dar eu nu am divorțat de ea?
– Cam așa reiese, zice ea învârtind în continuare în mâinile ei grăsuțe hârtia care se pune de-a curmezișul viitorului meu conjugal.
Brusc, realizez cu groază că viitorul apartamentului meu devine dintr-o dată extrem de nesigur. Zic:
– Păi doamna de care am divorțat acum treizeci de ani are copii, iar copiii aceia au la rândul lor copii. Vreți să îmi spuneți că eu sunt bunic?
– Tehnic, da, zice ea privindu-ne candidă pe amândoi.
Eram, carevasăzică, un bunic tehnic! În viața mea fusesem de toate, cu excepția asta.
– Și că la moartea mea apartamentul meu o să revină ei și copiilor ei?
– Tehnic, nu ar fi imposibil, zice ea, la fel candidă.
– Și mașina?
– Tehnic, e posibil.
– Și drepturile de autor?
– Și, zice ea.
– Și numele?
– Și!
Sunt cu totul uluit și amețit. Trebuie neapărat să îi trag o palmă acestei femei. Mă abțin, dar îmi promit că am să o fac altădată, tare de tot. Asta trebuia să fie ziua în care eu mă căsătoream cu cineva, iar grasa asta cu bucle mici vrea să mă însoare cu altcineva. Și, colac peste pupăză, intru aici flăcău și ies bunic! Buftea e la o mie de kilometri. Acum, că sunt deja bunic, simt o sfârșeală.
– Va trebui să mergi la Buftea, îmi șoptește Floretta, cea cu care trebuia să mă însor.
– Păi de ce să merg eu la Buftea?! răspund tot în șoaptă, cuprins de deznădejde, în timp ce imaginam cele mai chinuitoare morți pentru femeia cu șapte inele.
– Păi, ca să ai grijă de apartament, zice Floretta, grijulie. Nu putem să îl lăsăm așa, pe mâna oricui.
Dar, imediat, ca să nu cumva să cred eu că e o materialistă, Floretta revine asupra răspunsului și, aranjându-și cochetă o șuviță din părul ei blond care îi cade peste frunte, adaugă dulce:
– Și, dacă îți dă hotărârea definitivă, înseamnă că nu mai ești bunic. Și în felul ăsta mă mărit și eu cu un bărbat mai tânăr. Nu?
CONSTANTIN CIUCĂ este un foarte cunoscut poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”… Puteți să citiți mai multe texte ale autorului pe www.kuppi.ro…
Facebook
WhatsApp
TikTok
