LA MIJLOC DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – La vremuri noi, situații noi

   Pot doar să vă spun că eu am fost avantajată, pentru că m-am născut mai de mult, ca și mulți dintre prietenii mei. Vorbeam mai ieri cu mine, cum fac de ceva vreme (e voie orice de la o vârstă, mai ales să-ți împărtășești părerile cu voce tare!) că eu și toți cei care încep numărătoarea vârstei cu 6, am fost tare privilegiată. Păi, în primul rând am avut copilărie! Asta nu înseamnă că nu eram supravegheați (voalat, din umbră), că nu aveam un cod de conduită riguros respectat, că nu aveam restricții și că puteam face ce voiam, dar în comparație cu ce trăiesc astăzi și părinții și copiii, noi, eu am fost responsabili și responsabilizați.

   Să încep cu drumul la școală, cu îmbrăcatul uniformei și cu pregătitul ghiozdanului… Sigur că în grija mamelor pica mereu aspectul ținutei, al coperților caietelor și cărților, al atitudinii noastre pe stradă și la școală, mai mult ca al taților, obosiți cu alte probleme și mereu absenți, dar era numele cu care ne amenința săraca mamă când nu ne mai putea ține în frâu. Dar fiecare din noi, cu personalitatea lui mică, dar în dezvoltare, era în stare să aprecieze ce e bine și ce nu trebuie să facă. Asta ne-a folosit mult mai târziu, în viață. Puterea de a lua decizii pe moment și a ne descurca singuri…

   În primul rând că eram o bună bucată de timp singuri, cum au fost și copiii noștri, cu mâncarea pe masă, ciorba și laptele în termos (până ce am învățat să aprindem aragazul), cu cheia, faimoasa cheie de la gât, prinsă cu un șnur. Nimeni nu ne ducea la școală, nu ne aducea, nu ne ducea ghiozdanul… Și era și al nostru foarte greu. Nimeni nu controla ce trebuie pus în ghiozdan, pentru a doua zi… Lecțiile le făceam singuri. Poate în primele două clase eram mai controlați și pentru a ne forma deprinderile folositoare ulterior, dar la școală nu ne ducea niciun autobuz, nici părinții cu mașina și nu ne răpea nimeni. La un moment dat când era fiică-mea prin clasele primare, se zvonea că se răpesc copii „pentru organe” și speriați totuși apelam tot la inteligența nativă a copilului, care trebuia să nu se oprească și să vorbească cu necunoscuți, care trebuia să vină acasă pe cel mai scurt drum și să încuie bine ușa, să nu răspundă nimănui, chiar dacă suna la ușă și cineva cunoscut. Toți erau „vaccinați” cu ce trebuie să facă atunci când sunt singuri. Să meargă la școală de preferință în grup și pe marginea drumului, să traverseze doar dacă sunt în siguranță.

   Fiică-mea avea de mers, nu glumă, din Micro 6, până la școala nr.5 din Aleea Trandafirilor și apoi la liceu la „Ienăchiță”, era cale, nu glumă. Și nu mai vorbesc de faptul că s-a dus la școală de la șase ani, având deja  patru ani de cămin, s-a săturat copilul de aceleași ore și voia ceva nou. Ei bine, mi-am luat concediu, ca o mamă responsabilă, să duc și să aduc, o perioadă, copilul la și de la  scoală… Nu s-a mai putut, mi-a spus că toți copiii merg singuri și nu o să fie ea cea care are nevoie de îndrumare… O zi-două, am urmărit-o de departe și am văzut cum se formează grupul de la blocul nostru și se atașează alții, cum se opresc la semafor și apoi pornesc toți, cum se formează grupuri de câte doi, până ce ajung la școală. Erau destul de responsabili. Bine că nu a procedat ca mine care pentru a scurta drumul, săream gardul prin grădini și de aici o seamă de peripeții. Dar asta era frumusețea vârstei, acea inocență și încredere că suntem apărați și nu ni se întâmplă nimic. Sigur exista un risc și atunci, dar asta nu însemna că aveam părinți iresponsabili, ci că noi eram de încredere, că odată plecați de acasă eram niște maturi în miniatură. Așa se creau prietenii puternice și noi deveneam maturii de azi.

   Acum părinții pierd o groază de timp și bani, să ducă și să aducă copiii la școală. Evident cu mașina, chiar dacă sunt 100 de metri până la gardul școlii, sunt și acele școli de după școală, ca nu cumva să se „plictisească”, stând câteva ore până vin acasă părinții. Ce lecții făcute singuri, ce să-și încălzească mâncarea sau să se joace singurei? Nu, astăzi nu mai e așa. Casa plină de jucării  și așteaptă să vină părinții să se joace cu ei… E și asta o modă, apărută recent în educația copiilor, ca aceștia să aibă drepturi egale în a-și manifesta nevoile emoționale și de orice fel, la nivelul adulților. Adică sunt egali în a cere ceva, cu părinții lor, care trebuie să și răspundă prompt la toate doleanțele… Adică, puterea exemplului va fi urmată… Dar poate fi interpretat, la vârsta lor, ca fiind prioritari și atunci poate începe un șantaj, nu numai emoțional, îmi dai, îmi faci că mi se cuvine, altfel nu mănânc, nu merg la școală, nu învăț etc. Acești copii nu se mai bucură. Au tot și nu au nimic. Nu au recunoașterea valorilor materiale, dar nici atașamente solide, ci doar de conjunctură. Până ce vor crește destul, ca să ia exemplul oferit de părinți, vor fi gata deformați. Ce, D-l Goe să nu aibă urmași? Acum cu izolarea, cu pandemia, lucrurile s-au amplificat. Teama de a nu se îmbolnăvi, îi face pe părinți să fie super protectori. Problema e că-i agasăm cumva, că nu mai au posibilitatea să-și dezvolte abilitățile particulare, desigur, nu mai sunt responsabili și așteaptă ajutor tot timpul.

   Și chiar așa e și au și nevoie, Cum să se descurce un copil de 6-7 ani cu tehnologia și programele internetului, când abia acum învață literele (deci rămâne valabil doar limbajul iconițelor de pe tabletă. În cele din urmă, apar alte tipologii de oameni și poate că e de bine, adaptarea și experiența înseamnă progres. Dacă noi nu am trăit așa, nu înseamnă cu nu e bine, doar să acumuleze cât mai mult și să nu disprețuiască cunoștințele acumulate, cu trudă, de către noi. Zic și eu… În toate domeniile se fac schimbări majore și ni se par acum ca fiind de mare superficialitate, dar poate așa trebuie să fie… Poate virusul ăsta nu ni l-au „implantat” degeaba, e o nouă reformă de extrapolare a nimicului… Peste tot nimicul la rang de panaceu… Dar să trăim și să ne facem bine! Poate vor mai avea timp și copiii noștri să trăiască „normalitatea  noastră”, pe care am trăit-o  mâncând fructe și legume nespălate, când ne jucam în praf pe ulițe, când mușcam din mărul colegului și ne împărțeam pâinea cu magiun sau cu zahăr… Azi? E nenorocire să mai faci așa ceva… De, păreri și vremuri noi…

Distribuie:

Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro