EDITORIALUL DE MIERCURI – Iuliana RICH – Târgovișteni în suflet și în gând

When the going gets tough, the tough get going…

   Prietenii ar trebui să fie cei care îți culeg lacrimile când plângi și te consolează când ești doborât. Cei care râd în hohote cu tine când ești vesel și vă spuneți glume, care se bucură pentru că îți este bine. Încă mai am de învățat despre oameni. Despre oamenii care se folosesc de tine, despre cei care te trag de limbă, despre cei care, odată văzuți cu măgarul legat la gard și cu treaba rezolvată, te lasă baltă… Până atunci, te-au interogat și despre ce lapte ai supt de la mama, au vrut să știe de unde vii, ce hram porți, cu cine te însoțești și ce e, până la urmă, de capul tău. Prietenii vin și se duc, dar cei buni rămân, pentru că pe toți ne cerne sita calității de a fi om adevărat. Nu banii, nici hainele și nici măcar poziția socială nu îl fac pe om. Poate de aceea, celebrul împărat din basmul lui Hans Christian Andersen ieșise așa de sumar îmbrăcat pe stradă, în fața supușilor săi. Toți adulții îi lăudau imaginarele veșminte cele noi, numai un copil îl atenționează că nu are haine. Naomi Wood, de la Kansas University,  argumentează că, poate, adevărul din povestea noastră este nu că ar fi acel copil (din grația lui Dumnezeu) necorupt ca adulții, ci faptul universal valabil că, orice cuvinte am folosi pentru a ne               ,,îmbrăca” temerile, nicio manta nu ne poate feri de ele. Dezgolit de putregaiul aparențelor, omul rămâne cu sine și atât.

   Până la apariția rețelelor sociale, prietenia era de un singur fel, scrie Dana Fodor Mateescu, aceea tradițională, fără selfies și ,,ce zice aia pe Facebook despre mine, fată?”. Era zona de confort în care te regăseai, era oaza de liniște în care puteai să fii tu însuți, povestind despre viață și faptele oamenilor, plângând uneori, râzând alteori. Prietenia a devenit pentru unii, însă, un instrument de validare rapidă, scrie Dana. La o distanță de un click de ecranul promisiunilor fățarnice, se află nenumărați potențiali așa-ziși prieteni, care dau năvală să îți cunoască viața personală. Conexiunea aceasta intensă și instantanee le hrănește nevoia de show off, de infiltrare în poveștile și viețile altora și este aproape tangibilă. Ne apropiem de ei și ne dăm seama că prietenia lor este ca un balon de săpun care se sparge când adevărul iese la lumină. Fățărnicia înlocuiește iluzia de poveste, de friends forever or ever after. Ființe sociale, ne îmbătăm cu năluca unui alter ego, o persoană care să ne rămână credincioasă și când ne este mai greu, când the going gets tough. Ne spunem că fac ceea ce fac pentru că țin la noi. Sfaturile pe care ni le fac cadou sunt sincere, chiar dacă deja începe să se cojească iluzia prieteniei, ca un copac care își pierde scoarța, tot le luăm apărarea, pentru că nu vrem să recunoaștem că ne-am lăsat pradă vulnerabilității de a avea nevoie de cineva. Unii dintre ei au tulburări de personalitate, astăzi nu pot trăi fără tine și te cheamă în lacrimi să vii să le ții companie la miezul nopții: ,,mi-ești ca o soră”. Confesiuni de traume și secrete, în așteptarea reciprocității… Too much too early. Mâine, ca și cum nu te-ar cunoaște… Uneori, interesul poartă fesul. Alteori, vorbesc cu bipolarismul rezultat din neputința de a te manipula, ca un soț năbădăios, determinat să te izoleze de toți ceilalți. Dacă nu faci cum ți se spune, te părăsesc.

   Cred că natura prieteniei adevărate nu s-a schimbat, nici definiția ei, relația pe care unii o au cu realitatea însă, da. Nu spune nimeni că înainte nu erau nesuferiți, invidioși, dușmani. Străbunica mea spunea că ,,omul fără dușmani nu e nimic”. Cu alte cuvinte, a avea dușmani era o cale de a învăța ceva despre tine și relațiile interumane, de a te ambiționa să ajungi mai sus, până la stele și mai departe, demonstrând invidioșilor ce poți. Ba chiar și ție…

   Recomand însă un echilibru, o fațetă umană definitorie, nu un amestec de stări care culminează cu tipica dispariție. Dispar pentru că nu mai am nevoie de tine sau pentru că am aflat ceea ce mă interesa. De la o intensitate nefirească, la o părăsire…  Nicio persoană nu poate să fie totul pentru o alta, de aceea, este bine să credem în noi înșine, să ne înconjurăm de oameni care ne acceptă așa cum suntem, fără a încerca să ne schimbe după placul lor. Dacă suntem catalizatorul acțiunii, să nu ne critice. Dacă ne simțim singuri, să ne țină companie. Validarea de sine însă trebuie să ne aparțină. Dacă nu știm să ne apreciem singuri valoarea, nu avem dreptul să o așteptăm de la alții.

   Da, singurătatea este cumplită. Asta nu înseamnă însă să acceptăm orice, este epuizant să fim tot pentru toți, să fim iubiți și respinși în aceeași zi, în spațiul internaut sau pe telefon. Când asemenea prieteni (cei internauți sau accidentali, dintr-o excursie la munte sau o revenire în țară, când o altă româncă îți spune să îți lași planurile tale baltă) apar, nu sunt o binecuvântare, ci o lecție de viață, una amară: ,,When the going gets tough, the tough get going”. Când te găsești într-o situație dificilă, pune-ți pintenii precum Făt Frumos și fă așa cum te sfătuiește mantra fotbalului american: fii puternic și scoate-te singur din necaz. Așa cum ai făcut și până acum…

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…