„Peștera mâinilor”, din Argentina. Peste 30 de palme întinse pe perete ca peste un geam incasabil. Imagini de acum 9.000 de ani, înaintea scrisului, evident. Ce să însemne asta? S-au gândit arhaicii la un mesaj pentru viitor? Pare că da, am zis eu. Pare că s-au gândit la noi, la cei din viitor, că ne-au trimis un mesaj. Alexandru, fiul meu, (înrăit scormonitor al acestui fel de mesaje, din unghi fenomenologic) spune că nu, că nici vorbă, că asta-i literaturizare, că, de fapt, e vorba de un act experențial, de o circumstanță poate dramatică. Pare, spune el, că e o groapă comună, dar nu sunt oase, ci sunt imagini, urme pe peretele peșterii. Peste 30 de palme, una lângă alta, cu degetele ridicate, ca într-o rugăminte mută sau ca într-o zbatere.
Emoționant. Una din primele pagini ale istoriei.
„Să scrii înseamnă să desprinzi propriile tale cuvinte. Să încarci aceste cuvinte care se desprind de tine cu tot ce ai, până ajung să fie ale altuia. Ceva complet străin.” (Eu, Supremul, de Augusto Roa Bastos).
Multe sunt incipiturile celebre – o frază, două -, portiţe de intrare într-un univers imaginar. Dar nu există un început extins de roman mai spectaculos, mai memorabil, ca primele 50 de pagini din Zgomotul şi furia, capodopera lui Faulkner. Cum naraţiunea curge din perspectiva lui Benjy, debil mintal, cuvintele sunt lipite de lucruri, tot aşa cum simţurile băiatului cu dizabilităţi, de 33 de ani, le percep („Nu mai simţeam poarta deloc, dar puteam să miros frigul luminos.”). Cu această invenţie, care vine şi din Joyce, da, nivelul emoţiei pe care o resimte cititorul creşte vertiginos. Şi, din fericire, el rămâne constant, în derularea poveştilor unor sudişti bântuiţi de amor fati.
Similitudini nebănuite între tonul lui Cartesius şi cel al lui Proust. Nota lor comună este detaşarea. Neimplicarea emoţională. Ambii sunt cercetători ai fiinţei proprii pe care o livrează lumii. Nimic amăgitor, precizie de cristal. Oameni de ştiinţă. „Fără nicio teamă de a greşi, spun că am avut norocul de a mă fi aflat, încă din tinereţe, pe unele căi ce m-au condus la…” –Discurs asupra metodei.
„Un om care doarme ţine în cerc, în jurul său, firul orelor, rânduiala anilor şi a lumilor. Le consultă…” – Swann.
Destul de sigur, zic, cea mai mare calitate a unui scriitor, mai cu seamă a unui prozator – şi, mai larg, a unui artist – este empatia. Să te pui în pielea celuilalt, să fii celălalt, să-l înţelegi, să-l accepţi. Să-l luăm pe Caragiale. E mare, nu? Pare însă că desfiinţează pe toţi şi toate. Păi, pe cine desfiinţează el? Pe toţi oamenii politici ignari şi maloneşti, pe toţi marţafoii cu funcţii, pe care-i reduce la ridicol. Şi pe cine înţelege el? Pe „cetăţeanul turmentat”… Ce ne învaţă lecţia asta: că nu poţi dispreţui omul din popor, de pe stradă, omul simplu, amărâtul – dacă eşti prozator, artist şi, în fine, civilizat. Iar dacă o faci…
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…