Istoria României n-a dus lipsă de imitatori. Ba, de multe ori, imitaţia a avut urmări benefice pentru noi, mai ales la începuturile modernizării. Să ne gândim doar la tinerii paşoptişti, obişnuiţi cu modul de a fi parizian, unde studiau cu metodă. Acolo au trăit Revoluţia de la 1848, în focul Parisului ce întemeia „A doua Republică”. Pentru aceşti tineri, constituiţi într-un grup patriotic, elita românilor, formată în bună parte chiar de grupul paşoptist, nu putea fi ruptă de nevoile ţării. Ea se simţea datoare, în principiu, de transformarea din rădăcini a patriei în care s-au născut. Revoluţia de la 1848, de la noi, nu a fost un simplu import servil al Parisului în flăcări, acolo unde tinerii români, în frunte cu Nicolae Bălcescu, se gândeau să adapteze cu voinţă, curaj şi inteligenţă, forma de viaţă Occidentală la caracteristicile socio-culturale ale românilor. Câtă dragoste de ţară la aceşti juni români învăţaţi la Paris, dar cu gândurile la transformarea paradigmatică a ţării lor, printr-un început de modernizare!
Acum, să facem un salt în Rusia celei de-a doua părţi a secolului a XIX-lea, acolo unde un mare scriitor şi suferind, Feodor Dostoievski, scria romanul Demonii, o capodoperă în care ironiza ruptura inconsistentei elite ruseşti de spiritul rus, printr-un personaj persiflat de autor, personaj ce perora: „Sfânta Rusie este o ţară cu case de lemn, mizeră (…). Rusia, aşa cum apare, nu are niciun viitor. Am devenit neamţ şi îmi fac din aceasta un titlu de onoare.”
Şi, plecând de la această amară ironie, să privim acum la ce se întâmplă în România actuală. Imitaţia demonică zburdă prin creieraşii „mijlociilor”: nimic nu e bun în locurile în care s-au născut, acolo unde sunt cimitirele neamurilor lor, acolo unde părinţi iubitori i-au crescut trecând prin toate neajunsurile, acolo unde învăţători şi profesori i-au învăţat cu dragoste şi dedicaţie să se împlinească, să-şi forjeze caracterul, să-i depăşească, de ce nu, chiar pe ei, pe slujitorii şcolii româneşti, aşa cum e ea.
Degeaba. Nimic nu le place prea-valoroşilor nemulţumiţi. Ţara nu mai e pe gustul lor, nu mai au loc în ea, ar schimba-o, ar înlocui-o. Aşa că mulţi îşi iau tălpăşiţa (sigur, avem liberă circulaţie şi democraţie, poţi să pleci dacă aşa-ţi ajuţi familia, comunitatea), fără să uite să avertizeze: Nu mai venim, dacă nu se schimbă ceva. Altfel spus, schimbaţi-o voi, apoi vom veni şi noi. Iar cei din aceeaşi familie cu minunaţii nemulţumiţii de toate, care-au rămas acasă, nu uită nici ei să strige oriunde şi oricui: Mi-e ruşine că sunt român! De ce? Pentru că românii ar avea toate viciile pe care, vezi-Doamne, ceilalţi nu le au, pentru că românii sunt otova necivilizaţi, bădărani. Noi rămânem aici, dar să se ştie: Ne este ruşine cu România, când auzim de români ni se face rău. Aplauze.
De fapt, ce se întâmplă? Sunt oameni, pretutindeni, care sunt obişnuiţi doar să li se dea de toate de către familie, viaţă, naţiune. Lor le este bine numai acolo unde primesc mai mult. De pildă, o Germanie, o Austrie, o Franţă. Dar ce să facem cu România, „unde sunt numai lichele şi nemuncă, să ziceţi mersi că am rămas aici.” Bine. Dar ce au dat ei pământului unde se odihnesc părinţii şi bunicii lor? Bineînţeles, mai nimic. Ei sunt doar prezenţe fulgurante, aproape holograme, care nu lasă amintiri prin munca şi mintea lor. Însă exigenţa lor este maximă, cum se cuvine unor „nobili” contemplativi: „Ne este ruşine că suntem români!” Bine.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
