Gazeta Dambovitei | Cele mai noi știri din Targoviște și Dâmbovița

Ediția de marți, nr. 3705
18-1-2022

DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

 

S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA 

Jipoeme

1.

 

am vrut să te cred
dar palmele tale
mai miroseau încă
a mine
(de vină e iertarea)

2.

alunecînd pe sîrma
gîndurilor mele
în liniștea
ta
răcoroasă
(peisaj dresat)

3.

am avut grijă
să te ruinez
acum că nu mai ai nimic
poți mirosi toți
brazii neîmpodobiți
poți călca pe
începuturi de vise
dar vei dormi
(întîiul solilocviu)

4.

nu ne mai spunem nimic
ai o sclipire aurie
de păcat
mîna ta caută depărtări
cum fluturele
se preschimbă
în zăpadă
(cît de departe e aproape)

5.

mi-e somn de tine iar
privirea mi se-mpleticește
vom adormi deodată dar
tu mai în vis
eu în poveste
(și noaptea are gene lungi)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

Eu cu pasul singuratic

 

1.

 

Fără de prihană zidurile erau

pe câmpul verde

dezgropate

puțin ruginite de sânge

neîntregi și crăpate

fără de prihană martori ai nimănui

ziduri întrupate în carnea de ierburi

și-n carnea albastrului

puțin ruginite de sânge

acoperind în cădere întâmplătoare

un humerus un stern și-un frontal

o fragilă îngândurare

întreruptă brutal…

fără de prihană aripa morții-nvelindu-le

fără de prihană ochiul însingurându-le…

 

2.

 

O poezie mai veche…  de iarnă…

 

Să ne pregătim de iarnă

iubito

să ne construim un iglu

un castel în care prințesă ești tu

să visăm copiii

care ne conduc spre niciunde

în care înfășată-n zăpezi

eternitatea pătrunde…

 

să ne pregătim de iarnă iubito,

să învățăm să visăm

înveliți în noian de zăpadă

în care prin geamu-nghețat

eternitatea a început să se între…

vadă…

 

3.

 

Banalitate…

 

Apasă ziua tâmplele-mi trudite

cu clonțul rău al lucrurilor dure

se zbat zadarnic gânduri vechi zidite

înspre inexistenta lor pădure…

 

un semn de întrebare mai răsare

din când în când între oglinzi întoarse

firav revolta mai tresare

vrând să-nverzească a tâmplei mele oase…

 

și inima ce se transformă lent

mai povestește viața-mi tumultuoasă

ce curge în șuvoi ardent

înspre banala-mi viață de acasă…

 

 

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

1.

Sfântă așteptare

 

Mai luminoasă decât focul din sobă în ochii copilului
atunci când se lasă întunericul și trosnesc lemnele,
povestind în limbi albastre, amestecate,
despre vremurile acelea, îndepărtate,
pe când din apă, lemn, foc și pământ
Dumnezeu a creat lumea, primul cuvânt
și toate lucrurile neînsemnate,
bărbatul și femeia, două vase de lut
care își caută umplerea cu timpul și tainele nenumărate,
martori dovediți nepricepuți în deslușirea culorilor cerului,
degeaba Tatăl a așezat prin alchimizări repetate
toată credința Lui numită adevăr frumos și lumină,
chip și asemănare…
Sfântă așteptare, deplină,
te privesc în aburul de mentă și ghimbir
al ceaiului clocotit pe plită pe care îl bem iarna,

la vremea colindului, cu ștergar curat pe masă
și laița învelită în piei albe de iepure, stropite cu mir,
ești mai frumoasă decât pleoapa suflecată a Lunii,
ai sacralitatea veșmântului preoțesc,
înțelepciunea inițiaților lumii,
smerenia sfinților și rugul minunii,
heruvimi și îngeri te însoțesc,
în orice Duminică ești tu,
în orice sacrificiu,
în toate zilele de sărbătoare
și de aducere aminte…
colindătorii au venit… îi chem în casă
la căldură, mere covrigi și ceai fierbinte…
dar Sfântă, tu ai și culoarea sângelui de cristal,
tot un colind a fost, un Ignat, și aceeași credință curată
în dreptate a Fiului, un imens sacrificiu,
pe tine te întreb cu iubire,
frumoasă așteptare, când vei deveni împlinire?

 

2.

 

Joc de clipe arse

 

Când vântul m-așază
pe creanga volută
legănătoare de vise
a vrăjitului copac fără nume
șoptind în tremurătoare luciri aurii
povestea rodului,
mă simt parfumată și eliberată
în galbene splendori de foc și lumină
care mă destramă simplificator,
până la tristețe,
într-un joc de clipe arse

 

 

 

Ioan  VIȘTEA

 

Ultimele

 

1.

 

A fi român

 

A fi român, vă spuneam, e ca și cum

ai lipi de scrisoare o marcă.

Uneori, capătul lumii e de cenușă și fum;

alteori, simți ceva între dacă și parcă.

A fi român înseamnă să ți se facă dor din senin;

în plină lucrare să te-apuce plictisul și-o lene,

ca a ursului brun, carpatin,

cînd îți trec migratorii cu cloșca cu puii de aur prin vene.

A fi român, vă spuneam,

înseamnă să ți se înece corăbii la mal;

cineva să se uite la tine de sus;

niciodată să nu-ți fie egal

cît de mult vei împinge Orientul înspre Apus.

A fi român înseamnă să te cuprindă mirarea

că, de-atîtea urgii, mai respiri și exiști;

că te întreabă de vorbă, în alfabetul morse, marea,

și-ți fac semne brațele sperietorii prin miriști.

A fi român înseamnă, ziceam,

să începi chiar cu tine-un război,

încheiat imediat cu o pace deșartă,

să faci, cu tîlc, pe mortu-n păpușoi,

și-n clipa următoare, Doamne, iartă!,

să nu știi, iarăși, calea, nici pentru ce și cum,

ca pe-un fuior destinul ți se-ntoarce,

cum stai zidit, dar pregătit de drum,

cu lemnul casei prefăcut în arce…

A fi român înseamnă să-ţi huleşti ţara la tine acasă,

şi s-o iubești prin străini cu disperare, cu patimă;

mut ca roua înainte de coasă,

între bine și rău, viața-ți este o tragică cratimă.

A fi român înseamnă să trăiești și să mori

într-un fel ce nu-l știu exegeții.

Mai presus, mai de preț ca o mie de sori,

a fi român, vă spuneam, e cea mai grea,

mai copleșitoare întîmplare a vieții.

 

 

 

Erica  OPREA 

 

Lecția de zbor

 

1.

 

Probabilități

 

Probabil că ți-ar fi
indiferent dacă într-o
zi aș pleca, tăcută,
fără vreo urmă
de-nceput sau
de sfârșit.

Probabil că sunt
doar o picătură
printre atâtea ploi,
îmbrățișată mai
bine prin cuvinte,
o realitate confruntată
cu un vis absurd,

poate sunt doar
un pâlc de tropi
de vară, uitați după
primul curcubeu.

Probabil dacă m-aș
preface în idee, în
ideal fără cusur și
fără temeri, în fum
din omul pe care-l
locuiesc, aș deveni
urme de pași prin
unele artere, chiriaș
în vaste camere
de inimă.

Până atunci, probabil
că sunt doar
o aparentă muză mută.

2.

Aici

Cu umerii lipiți
privim în golul
ferestrei către
alte posibilități
și sticla subțire
ne legă fără
să fie nevoie
de prea mult.

Dincolo de gol-
fire, oameni, înălțimi
și încurcături care
depășesc orice
imaginație. Aici,
pagini scrise mărunt,
cu acea caligrafie
fragilă pe care
o cunoști și
cu ochii închiși
și vagi cuvinte
rostite câteodată
cu un sens preaplin.

Îți ard palmele
în răceala serii
și cauți, prin hărți
ghicite, o cale prin
care să nu mai
ieși de aici.

 

Costel  STANCU  

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

* * *

O vreme, am crezut că scrisul meu poate dezlega

noduri, însă acestea au fost tăiate, demult,

cu sabia. Oprește-te, îmi strigați voi, nimic nu

scapă nepedepsit! Un ceas cu ore inegale

îmi măsoară neliniștea. Ce-i trebuie ceasului ore,

dacă timpul e nesfîrșit? Aprind focul.

Întunericul e viclean, desparte omul de umbra sa.

O groapă cu lei melancolici, viața. Rup creionul,

mototolesc hîrtia M-am hotărît să fug.

Se aud bătăi în ușă. Deschid. În prag,

eu însumi, cu o floare în mînă, aștept

să intru, să o iau de la capăt.

 

2.

 

* * *

Ce tînăr frumos visător eram odinioară

acum mă sprijin în acest stilou gol

cu penița înfiptă în pămînt

sub privirea de englezoaică frigidă,

din epoca victoriană, a lunii

şi tot mai des mi se pare că a muri e

ca şi cum m-ar cuceri o armată străină

silindu-mă să îmi potrivesc ceasul

după ora din ţara ei. Uneori

mi-e teamă că nu sînt decît un far

care atrage corăbiile să se spargă de stînci

mi-e lehamite, doar nerăbdarea de a nu fi

mă ţine în viaţă, trăiesc pe faţa nescrisă

– cu degetul Tău – a nisipului. Străinii

mă iau și mă duc departe, legat la ochi,

să nu mă mai pot întoarce. Nu văd că eu

m-am înțepat în deget și am lăsat să-mi picure,

pe furiș, ici-colo, cîte o picătură de sînge,

să pot găsi drumul înapoi.

 

3.

***

te joci

pui un fir de păr în plic şi îl trimiţi morţii

nu te grăbeşti nu aştepţi răspuns

moartea e singura amintire de familie

ce nu poate fi înstrăinată îţi spun

tu rîzi dansezi plîngi şi iar rîzi dansezi plîngi

cercul plimbat în jurul bisericii – prima ta rugăciune

e atîta linişte că auzim cum se subţiază sunetul între noi

de ce îmi arăţi mie

ceea ce sinelui tău îi ascunzi?

prin goliciunea ta se vede ca printr-o firidă

ce e dincolo? o naştere sau

un sacrilegiu de hîrtii albe?

încă nu știi hai joacă-te hai joacă-te

jocul tău a uimit o cascadă nu te opri

i-ai înnebunit pe toţi ai dereglat busolele

ţi-e frică ştiu dar joacă-te joacă-te joacă-te

jocul tău face să se repete

soarele după lună cuvîntul după cuvînt

un fel de a te apropia de tine însuţi

prin toate deodată

de a sta ascuns mai în adînc

decît cele nevăzute la sfîrşitul jocului

cînd tu, copil, te vei trezi întrebînd:

tată, ce foc uriaş a stins, cu apa ei, marea?

 

 

4.

 

* * *

Scormonește, Doamne, -n masca ta de ceară,

boț de lumînare dă-mi cît de puțin

și sub talpa-ți aspră, pentru-ntîia oară,

lasă-mă o noapte, singur, să mă-nchin.

Să scoboare-n mine, în mare taină Sfîntul

Duh de grea blîndețe dar și de mînie,

să-nțeleg că tu ești însuși el, Cuvîntul

– un amestec straniu: sînge și hîrtie.

Scris să fiu, o clipă, pe nisip, de-un deget.

Șters de apa mării chiar la-ntîiul flux.

Voi umbla prin lume fără ca să preget

a-ți vesti minunea, Doamne, ‚Fiat lux’.

 

5.

 

***

după ce ard frunzele cine-şi mai aminteşte de mine?

mă vor ocoli toţi ca pe un loc blestemat

unde morţii sunt îngropaţi cu un deget afară

să sprijine luna. tu mă întrebi ceva

da dragul meu prieten

şi poezia a făcut victime

fără durere cum aş putea înţelege

îndoiala de sine a minţii

o neputinţă ciudată gîndesc:

‚‚el a trăit o sută de ani şi hîrtia

a rămas tot albă, oare să fi fost

chiar atît de liniştit?’’.

eu scriu părul femeii

sparge fereastra aştept o viaţă nu se întîmplă nimic

după ce ard frunzele cine-şi va mai

aduce aminte de mine? tresare fiinţa

o forţă o smulge şi o aruncă

dincolo de linia trasă cu degetul pe nisip

pe zid fotografia mişcării focul rece perfect

o agonie blîndă poezia.

 

 

 

Ștefania  PAVEL

 

Poezia la 16 ani…

 

1.

 

Foc

 

Și după, a cântat,

Atingând blajin instrumentul

Cu mâinile arzând de focul pe care eu l-am aprins.

Haosul în combinație cu mirosul flăcărilor a creat o bucată interesantă

De muzică și de viață,

O adevărată operă de artă care nu s-ar fi putut naște într-un alt fel,

Precum nici focul meu nu ar fi putut aprinde mâinile altcuiva,

Nefiind compatibile.

Nu țipa,

Nici nu se panica și nici nu plângea,

Ci doar se uita la instrument,

Apoi în aer, cu o privire care l-a făcut să se dezintegreze,

Pentru a vedea rămășițele a ceea ce a creat,

Care era menit ca eu să respir

Și trăiesc,

Apoi, cu un calm care m-a incendiat,

Așa cum haosul meu a făcut cu mâinile ei,

Mi-a mulțumit

În timp ce începeam să mă panichez,

Și să țip

Și să plâng.

Încă mai cânta cât timp toate acestea aveau loc,

Dăruindu-mi cea mai frumoasă și plină de mulțumire pedeapsă,

Căci nu era capabilă de nimic altceva

Decât de frumusețe

Și de ardere.

 

2.

 

Cerneala

 

Simt nimic, de parcă ar fi mult,

Și mult, de parcă ar fi nimic.

Ascund asta în cerneala care ia formă de anotimpuri pe moarte,

De oameni pe care nu îi cunosc,

Dar pe care știu să îi ascund lângă mine,

Și care nu au avut încă ocazia de a mă face să mă transform în anotimp

Așa cum am visat în momentele în care am fost blocată

În cel mai treaz și mai chinuitor somn.

Uneori, însă, cerneala mă trădează

Și nu ia forma pe care încerc să i-o impun,

Mi se arată pe pagină într-un mod înfiorător,

Dezgolită de inhibițiile la care singură m-am condamnat,

Tocmai pentru a mă putea manifesta într-un aparent confort inconfortabil.

Cerneala mă cunoaște, chiar mai bine decât mine,

Așa reușește să ia forma mea reală

Și nu-mi lasă vreo scăpare,

Mă obligă să mă văd, mă obligă să mă percep.

Mă povestește foii, fricii,

Uneori și lumii,

Mă povestește mie și parcă poveste mai fantomatică nu am auzit,

Mă povestește poeziilor și gândurilor, toate neterminate.

Cerneala îmi arată că nu am nicio vină,

Că să simți nimic e mult într-adevăr,

Că să simți mult e deseori chiar nimic.

Cu toate astea, nu mai vreau să văd

Cum ea mă face vizibilă,

Nici să îmi plimb ochii și pielea pe marginile formei sale ascuțite,

Fiindcă îmi e rușinea atât de mare

Încât abia dacă mai încape în cuvânt,

Iar pata de cerneală nu o acoperă,

O accentuează.

 

 

Constanța  POPESCU

Mirări condensate

 

1.

 

Șotron cu îngerul

 

Am avut și zile mai bune,

când  jucam șotron cu îngerul,

cel mai bun prieten al meu,

nu știa cât îl iubeam

și am rămas așa,

vinovată că nu-i eram perfectă.

De la Adam încoace,

toate am avut nesăbuirea să încercăm

și era așa de simplu să primim

iubire.

Acum între rugăciuni și penitențe

deschidem zile albe, zile negre,

alergăm și ne întrecem cu furtuna,

ne desenăm bucurie în privire,

amăgind toamnele care

curăță locul

spre o albă poveste nescrisă.

Piramida răsturnată a dorințelor

îmi mai lasă timp,

exercițiul răbdării călește oțelul

din care arcul mirărilor

te aduce mai aproape

și-ți pot citi viitorul în ochi.

Eram în altă viață,

când ne cunoșteam…

 

2.

 

Să ne atingem zăpezile

 

Când ninge suntem cu toții copii,

mi-aș vaccina cu prima zăpadă

iubirea obosită,

uitată pe lespedea popasului de mai ieri,

un anotimp în tolba cu singurătăți.

Visele se ofilesc în absența dorului,

hrănind alte existențe,

printre tăceri ferecate în necuvinte,

se nasc furtuni și turbulența pasului

pe zile lipsă-n calendar…

Nu ne privim sufetul,

nu ne mai atingem visele.

Hora noastră perfect rotundă,

după ora de iarnă,

nu are hibe și nici un pas

nu hotărășre restartarea,

toate sunt în liniștea

privită în oglinda,

în care-mi mângâiai conturul

în iarna din noi.

 

3.

 

Bucurii clandestine

 

E sărbătoare,

se face frig prin duminici,

soarele se aprinde greu,

mă apasă tăceri

și durerea de genunchi.

Picuri de bucurie

se opresc deasupra mea,

au obosit să mă privească,

dar nici selfye cu îngerii

nu îndrăznesc să facă,

așa pentru plăceri clandestine,

mai bine șterg cuvintele dintre noi…

 

4.

 

Ninge fără perspectivă

 

În dimineața asta traficanții de povești,

scurtează preludiul, dincolo de atingere,

cafeaua mea amară mă privește

rece și părăsită,

pentru timida ninsoare,

care face curat printre tristeți

și ne întoarce din drum.

Cuvintele ni se izbesc de fulgii

uimiți, că le perturbă gingășia,

aceste sunete cu cheia la gâtul celuilalt,

un legământ rostit în taină…

Încă o zi cu iluzii obosite,

visează mâna ta întinsă,

să-mi cuprindă dorința,

o zăpadă castă, fără perspectivă,

ca o noapte din care mă trezesc

și trag perdelele, peste vise.

Dincolo rămân mirările înghețate…

eu, spectator cu pâinea pe masă,

pot doar să mă rog…

 

5.

 

Tăcere prin oasele mele

 

E frig în mine mamă

nici astăzi primăvara n-a ajuns,

o iarnă întreagă

mi-a albit cuvântul așteptînd cireșii,

să-mi aprindă dimineți.

E tristă lumea lângă mine,

singuri străbatem cel mai strîmt

culoar de viață.

Nici tu nu l-ai avut în plan…

Încerc un zîmbet printre lacrimile grele,

n-are nici o legătură

cu frumusețea femeilor,

cu vorbele de dragoste,

ci doar cu lumina peste mirarea

că somnul tot mai des, are mirosul

laptelui de mamă,  în nopțile

barbare, neputințe de resemnate bucurii…

Sărbătorile au tras grilajul, cheia

ascunsă-ntr-un sertar cu dimineți,

tăcerea care trece prin oasele mele,

eu aștept să-mi îmbrățișezi

secundele rămase

și să ne amestecăm trupurile,

din puținul

cu așteptări bătrâne…

care nu îmbătrânesc.

Culoarea primăverii

Oasele mele tac,

n-au mai trecut de mult,

sărbătorilor pragul…

Bucuriilor le trebuie ochelari,

distanțele sunt tot mai mari,

fericirea, o vopsea de mulți ani,

un strat prea subțire,

să-mi mai amintesc,

ce culoare are primăvara,

sau ce ochi are iubirea…

Stau prea apropare de întuneric

și toate au împietrit orfane,

cuvintelor nespuse,

o singurătate pe care nu o pot vinde,

e lipită de talpa mea,

de sub care nu se nasc anotimpuri…

 

Constantin  CIUCĂ

Cele mai frumoase poezii

1.

O căutare prin aer 

Auzeam prin somn o femeie tânără care spunea:

vino la mine și ia

frumusețe.

 

M-am repezit

să o caut prin văzduh, prin orașe străine, prin piețe,

multiplicat într-o mie de căutători

care, toți,

purtau chipul meu pe fețe.

 

Pluteam

iar prin aer anii se numărau înapoi

și făceau din mine un tânăr

căruia

îi creșteau și îi plesneau muguri de aripi

în umăr.

 

 

Teodor Constantin  BÂRSAN

 

Poetry

 

1.

 

Shalom Park

 

I saw a shadow

In Shalom Park

It spoke of things to come

Absconded, occulted and obfuscated

Within the night, deep night

 

I took three steps back

And seven he took forward

I felt to run home

There was a whiskey bottle

And a james joyce novel

And the ghost of a whore to comfort me

 

„Step forward” He said

„Dont be a coward”

„Approach” he commanded

 

I closed in

A fourth step

It would be the last

A frocked cat retracted his claws

Bearing my name

Dressed for funeral

„Step back” he said

Im stepping in

To show your wretched soul

The inner working of their hearts

So you wont need to step first second right in the water

Left in the fire

Your holy carpet days are over

Join now

We re stepping in and stomping on!

 

2.

 

Parcul Shalom

 

Am văzut o umbră.

În parcul Shalom

Vorbea despre lucrurile ce vor veni

Abscons, ocultat și ofuscat

În noapte, noapte adâncă

 

Am făcut trei pași înapoi.

Și șapte a luat-o înainte

Am simțit că fug acasă

Era o sticlă de whisky

Și un roman al lui James Joyce

Și fantoma unei curve să mă aline

 

„Pășește înainte” a spus el.

„Nu fi laș”

„Apropie-te” a poruncit el.

 

Am închis

Un al patrulea pas

Ar fi ultimul

O pisică rochită și-a retras ghearele

Purtându-mi numele.

Îmbrăcat pentru înmormântare.

„Dă-te înapoi” a spus ea.

Intru în apă

Pentru a-ți arăta sufletul mizerabil

Lucrarea interioară a inimilor lor

Deci nu va trebui să pășești din prima secundă chiar în apă

Lăsă-te în foc.

Zilele tale sfinte de covor s-au terminat

Alătură-te acum

Intrăm și călcăm în picioare!

 

3.

 

A superb chorale of J.S Bach that reminds us that we do not live forever in flesh and one day each of us will die.

 

„All men living are but mortal,

Yea, all flesh must fade as grass;

Only through death’s gloomy portal

To eternal life we pass.

This frail body here must perish

Ere the heav’nly love joys it cherish,

Ere it gain the free reward

For the ransomed of the Lord.

Therefore, when my God doth choose it,

Willingly I’ll yield my life

Nor will grieve that I should lose it,

For with sorrows it was rife.

In my dear Redeemer’s merit

Peace hath found my troubled spirit,

And in death my comfort this:

Jesus’ death my source of bliss.”

 

4.

 

O corală superbă a lui J. S Bach asta ne amintește că nu trăim veșnic în carne și oase și într-o zi fiecare dintre noi va muri.

 

„Toți oamenii care trăiesc sunt doar muritori,

Da, toată carnea trebuie să pălească ca iarba;

Doar prin portalul sumbru al morții

Spre viața veșnică trecem.

Acest corp fragil de aici trebuie să piară

Sunt numai bucuriile dragostei pe care le prețuiește,

Înainte să câștige recompensa gratuită

Pentru răscumpărarea Domnului.

De aceea, când Dumnezeul meu o alege,

De bună voie îmi voi da viața

Nici nu mă voi mâhni că ar trebui să-l pierd,

Căci cu tristeți a fost plin.

În meritul Mântuitorului meu drag

Pacea mi-a găsit duhul tulburat,

Și în moarte alinarea mea aceasta:

Moartea lui Iisus, sursa mea de fericire. ”

 

 

 

 

Distribuie:

hymarco
novarealex1.jpg Valeriana

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]
getsbet Gopo

CITEȘTE ȘI

kiss2022-01.jpg
romserv.jpg
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Webhosting Armand Media