Gazeta Dambovitei | Cele mai noi știri din Targoviște și Dâmbovița

Ediția de vineri, nr. 3659
3-12-2021

DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

 

când dormi
fumul țigării
devine galben
și-atunci te privesc
greu

mi-e dor de tot ce nu știu
despre tine
aș vrea să ai gesturi sărate
și pline de miez lucitor

carnea ta intră-n pereți
atât de adânc
că îi sparge

când nu mai visezi
desenezi umbre pe pernă

perdelele șoptesc iarnă

(uluitorul efemer)

 

2.

 

de cât de departe îmi e
de primul cuvânt știu
ce nu știu este de ce
all is old is now new
(ca trenul)

 

3.

 

nu-mi mai ajunge aerul tău
nici vorbele tale nu-mi mai ajung
mi-e teamă că am murit
sau doar ne-am prefăcut
pentru o cafea acum prăfuită
și o literă-n plus adormită
(rapsodie în bluuuuz)

 

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

 

Himera de alături

 

1.

 

Nu credeam că

am să simt frica frunzei

în toamnă spulberata de vânt…

Doamne fie-mi sprijin

la ce-mi dărui viitorului meu…

 

2.

 

O așteptare cât o viață

 

Un trandafir târziu cu o corola gata de desfrunzire

Trandafirul din gradina copilăriei mele printre zăpezile de altădată

O așteptare și o desfrunzire

care să paveze aleea revenirii

În amintire a tinereții noastre…

În amintirea scânteietoare…

 

3.

 

Şi ce dacă…

 

se duce o viaţă odată

şi ce dacă

am fost într-o viaţă

odată

şi ce dacă totul trecu

de îndată

spre nicicând

spre o taină ciudată…

spre o taină ciudată….

nicicând descifrată…

nicicând descifrată…

 

4.

 

Sunt bolnav cum şi
George Geacăr era,
de poezie,

la el se numea leucemie…

 

5.

 

vine o vreme în care nu mai e vreme

 

vine o vreme fără de vreme

în care nu mai e vreme

de a te teme

de a te teme de vreme

şi-n care-i devreme

să crezi că a te teme

e-un semn peste vreme

e-un semn peste vreme…

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

 

1.

 

Ciudată pasăre măiastră, 

Asemeni mie, în exil, 

Privești prin ochiul de fereastră

Tangoul vântului steril

 

Cu respirația-ntretăiată, 

Visezi la urșii din păduri, 

Să te cobori, înaripată, 

Peste corsajele de muri

 

Odaia, învelită-n ceață, 

Pare covorul zburător, 

Sub păr zbârlit, tăcută față,

Te decupeaz-un croitor

 

Ești lebădă de Galatee

Cu aripa cusută-n vis, 

Ești lacrimă din epopee

Și zborul frânt din Paradis

 

Deasupra ușii, prinși în salbă, 

Stau puii tăi, semnați Dali, 

O epocă pictată oarbă

Pe-un trandafir din colivii…

 

2.

 

Vis de copil

pierdut în perna cu povești
a bunicii cu ochi albaștri,
zveltă și surâzătoare,
adusă de fiica vântului
în poiana cu narcise,
te-ai îmbibat cu iubirea cerului
pentru pământul reavăn
și curat,
bucuria dimineților,
te caut în mine
cum caută alchimistul
în tabela lui Mendeleev
formula magică a fericirii,
să mă aduni de pretutindeni,
eternitate zădărnicită
în iubire de oameni,
aripă de fluture
prinsă în abajurul timpului,
amurg lăsat misterios de dulce
peste psalmii zburătăciți
de vântul iernii
și al însingurărilor minerale,
să mă afunzi
în vrăjitorescul tău ascuns
în care să mă distilezi
din dragoste în veșnicie…

 

Erica  OPREA  

 

Lecția de zbor

 

1.

 

Cunună rece

Octombrie cu parfum
de florării, cu ploi ce curg
necontenit din noi pe
dinafară, străini cu chip

învăluit în pânză. Se întrevede,
parcă, dincolo de-un mers
mai apăsat, un zâmbet
prins în colțul ochilor. Captiv
optimism ce nu se lasă sedus
de griuri, supraviețuiește
cu perseverența unei vieți
ce se vrea a fi trăită, nu

ascunsă dincolo de impresii
sau cutume. Știi, doar, că toate
astea vor fi, cândva, doar umbre
trecătoare, încrețituri de-o clipă
pe fruntea largă, gânditoare

ce-ți împodobește, în chip de cunună,
chipul. Lasă-i să-ți vadă un colț
al gurii ridicat, ce dacă e iar octombrie
și pare că nu mai poți vedea în față?

Lasă-te purtat de dans: mereu în cerc,
pe suprafața nesfârșită a unui ceas.

2.

Vie

E timpul, iar, să aștern
crizanteme la picioarele visării,
de-acolo de unde vântul rece
nu le poate ridica. Miroase

a struguri și a lemn vechi,
a ani și ani de gesturi repetate
cu candoarea unui sfânt ritual.
Culege fiecare întrebare bob
cu bob, transform-o în licoare

de visare și așază-te aici, la
un pahar de vorbă. Să stăm
pe îndelete, negrăbiți de ceas
sau anotimpuri, să ne-mbătăm
cu bucuria de a fi aici, cuprinși
într-un parfum și-ntr-o căldură
efemeră. 

Nu te grăbi, mai stai o clipă,
mai sunt atâtea să ne povestim,
istorii din cărți sau din minte,
trăiri neavute sau albe preumblări,

de care știm, tăcuți, că poate nu vor fi.

 

Ioan  Viștea

 

Ultimele

 

1.

 

Mi se întîmplă

 

Tot mai des, mi se-ntîmplă  să dau semne de viaţă.

Cu vremea, detaliile se estompează, dispar. 

Rămîn esenţele tari – miezul sub coaja perisabilă,

muguri fragezi în  noduri, rînjetul sub canioane de riduri.

 

Respir, vînd, cumpăr, negociez, pariez, urlu,

mă ţin de trucuri, de fusta mamei, iubitei,

uit secolul şi de ce m-am născut,

port măşti, mai ales port măşti –

sperii trecătorii cu ele, concetăţenii de care mă frec

precum gămălia chibritului de catran,

în micul trafic de frontieră

dintre viaţă şi cine ştie ce altceva.

 

Ca astăzi. Bunăoară, ca astăzi, cînd la vederea

măştii mele de groază, de gură-cască,

o întreagă generaţie s-a născut prematur;

cîţiva preşcolari şi-au serbat pensionarea;

zăpada s-a retras să sfîrşească în munţi

ca o bătrînă tigroaică siberiană şi când,

refugiată în fundul grădinii, moartea,

oh, moartea, îmbrăcată în costum naţional, cu cosiţe,

împleteşte bucheţele de primăvară.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

***

Într-o zi,

am stat de vorbă

cu piatra inimii mele

și ea a sîngerat.

Viaţa?

Un film proiectat,

la nesfîrşit,

pe ecranul 

unui cinematograf 

plutitor.

Doamne,

ce vină am eu

că scutur

pomul din Rai

şi dintre crengile lui

cade

un lunetist?

 

2.

 

* * *

cui îi trebuie dragostea ta? poate pisicilor 

dar tu nu poți iubi nouă vieți cîte au ele

poate cîinilor ce latră în curți înconjurate

de flori carnivore ori bălților în care se oglindesc

regăsindu-și singurătatea insomniacii orașului

vine o vreme cînd cel ce își dorește totul trebuie

să se mulțumească cu nimic femeia nu își vinde

frumusețea chiar de ar fi așa tu nu ai avea cu ce

să o cumperi cuvintele frumoase nu fac decît

să o îndepărteze de tine să vorbim de

altceva îți spune ea uite despre copilărie

– ești copil atîta timp cît încă aștepți ca din

oul de jucărie să iasă un pui – tu taci 

cu tăcerea de la început cea fără de care

nu te-ai fi putut naște nu ți-e ușor

acum plouă nu îți lăsa inima prea mult 

în ploaie căci nu o să mai știi cînd plînge

 

3.

 

* * *

Doamne, dacă aş duce 

pe Muntele Athos

o femeie

deghizată în haine de bărbat

m-ai ierta?

Oare nu păcătosul

trebuie să audă, primul,

zăngănitul cheilor sfinte

de la poarta Ta?

O să mi se taie capul,

trupul îmi va fi 

azvîrlit cîinilor, 

cum spun unii?

E adevărat, 

Doamne, 

că nu se mîntuie

decît curvele 

și nebunii?

 

4.

 

* * *

Acesta e locul unde te vei întoarce, mi-au spus, 

arătîndu-mi pîntecul femeii necunoscute.

Acolo era pustiu ca într-o pîine fără miez. 

Nu te grăbi. După ce mori, 

tot tu îi rămîi dator morții 

cu restul de viață pe care nu ai trăit-o. 

 

Atunci, mi-am amintit cuvintele mamei:

ai grijă, pentru a desfereca poarta raiului,

trebuie să rotești cheia de trei ori. Fin.

În numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh. 

Amin!

 

5.

 

* * *

Cînd moare un poet, cresc trei fire

de iarbă. O vegetală treime

lîngă botul de miel. Pîinea e ruptă și

împărțită săracilor,

ca, îndestulîndu-se, să rămînă la fel.

 

Poeții sînt mai incomozi morți

decît vii. Totuși, Doamne, în grădina ta,

i-ai primit. Fără mărinimia-ți,

viața lor ar fi fost o rană

despărțită, pe veci, de cuțit.

 

Ștefania  PAVEL

 

Poezia la 16 ani…

 

1.

Nesomn de toamnă

Toamna ne-a alunecat printre degete

Și nu mai avem în nesomnul cui să ne învăluim

În nopțile a căror liniște face prea multă gălăgie,

În nopțile în care fantome trăiesc în locul nostru

Și umblă nestingherite pe coridoarele

Acoperite cu rămășițele ultimului sfârșit de octombrie,

Absorbind întreaga-i viață efemeră în veșnicia lor. 

Noi suntem doar niște copii uitați pe după uși închise, 

Nu avem voie să ieșim și să vedem 

Cum fantomele au venit să adune toamna

Și să o învețe să moară grațios, 

Precum frunzele și somnul nopților ei

Care mureau pentru ca alții să vadă viață în ele. 

Dar, dacă ne moare toamna, 

Daca ne scapă printre degetele tremurânde, 

Printre tăcerile nesigure, 

Cine va mai lăsa o parte din sine să se desprindă 

În urma fiecărui pas al nostru 

Ca să formeze un scut și să nu ne ajungă din urmă nimic

Ce ne poate omorî?

Cine va mai fi viață sub formă de moarte nesfârșită? 

Cine va mai fi 

Atât de curajoasă, de grandioasă, 

Atât de nepăsătoare și de grijulie totodată, 

Atât de reală?

Cine ne va mai atinge fără să ne atingă corpul?

În nesomnul cui

Ne vom mai descoperi și vom mai visa la gălăgia care face liniște,

Dacă toamna va muri?

 

2.

 

Sfârșit

 

Cerul se prăbușește peste noi,

Suntem sortiți să fim uciși

De tot ce ne-a fost vis, 

De tot ce am văzut când nu mai puteam vedea.

Ce ar trebui să facem?

Doar să stăm și să privim?

Sau să fugim, să ne ascundem,

Să ne pierdem mințile în mulțime?

Adevărul e că nu contează ce facem,

Cerul încă se prăbușește

Și nu îl putem opri,

Nu putem opri norii din a ne invada mintea,

Nu putem opri Soarele și Luna din a ne invada porii,

Nu putem opri eternitatea din a se sfârși,

Nu putem face, gândi sau spune nimic

Care să schimbe faptul că suntem meniți sa fim uciși

De motivul nostru de a trăi.

 

Constanța  POPESCU

 

În trenuri albe

 

1.

 

Exersez anotimpuri

 

Ştii, vorbele sunt poezii

în tura de noapte,

când punem sentimentele

pe faţa de masă

şi le pregătim pentru viaţă,

în sosul divin cu adaosul iubirii…

Dumnezeu îmi desenase zâmbetul

pe faţă, iar eu îl îmbrac

când dimineaţa mă lasă

liberă să exersez între coperţi,

anotimpurile.

 

2.

 

Un anotimp

 

Nu ţin minte unde am aşezat

pumnul acela de cuvinte dăruite,

din care o să răsară dragostea.

Acum sap pretutindeni

unde ajunge toamna

şi găsesc în penumbră tăcerea.

Nici o melodie nu inundă

stâncile dintre noi,

nici o adiere nu perturbă aromele

aşezate cuminţi să ne ademenească

inimile obişnuite cu liniştea.

Obosit, Dumnezeu ne-a desenat

anotimpul de odihnă, în care poezia

abia respiră şi mă îngrijorează

că se apropie îngheţ la sol

şi nu mai pot săpa…

 

3.

 

Spectator

 

Dimineţi deschise,

cocori dornici de ducă,

bucurii decolorate în canicula vieţii.

Noi răsfoind amintiri

în albume ridate de timp,

aşteptăm smeriţi

începutul altei poveşti,

cu miros de gutuie…

 

4.

 

Nu ştiu cine sunt

 

O mască, numele meu

încrustat pe buze, gata să cânte,

figură de ceară modelată la umbra unui gând,

să nu se piardă excesul de iubire,

haină grea ce o purta mama,

când m-a adus pe lume.

Din ea mi-a făcut scutece

şi leagăn bucuriei.

Nu ştiu cine sunt,

mă rătăcesc deseori

prin poveştile cuvintelor decupate

dintr-o carte lăsată deschisă de viaţă,

când nu aveam pantofi şi rochie nouă

să-mi îmbrac poezia scoasă la soare

ca o pictură murală…

Sunt mulţi pereţi

unde mă desenai

cu litere mari, fără să pui mască timpului…

 

5.

 

Selfie de toamnă

 

Sunt femeia frumoasă

care îmbracă deseori diminețile,

în cuvinte ușor curbate,

cu împletiri tainice, deschizând mirări,

rostind poveștile care îmbujorează gândul…

Sunt acolo când toamnele

își sparg neodihna în gustul amețit,

atrăgând poftele, dăruind speranțe.

Bucuriile mici,

boabe de rouă încărunțită,

fac liniștea așteptării să mă doară,

să mă îmbrace cu hainele începutului

demult decolorat

și să-mi pună la ușă, anotimpuri indecise

făcând risipă de lumină…

Unde este șlefuitorul imaginii eterne,

când imortalizez exercițiul frumuseții?

 

Vali  NIȚU

 

Floare de iris

 

1.

 

sosesc printre cuvinte

 

la gala de excelenţă a vieţii

timpul compune harta destinului

în zori discrete înnoptând în versuri

femeia timpului

dar de la bunul Dumnezeu

cuvântul peniţei

din culori de magnolii fierbinţi

metafora pasiunii prezente

în chip de femeie

pasărea albă spre înalt

a învăţat zborul prin zâmbetul vorbit

elegie din lumină

rost.

 

2.

 

temporala simplitate

 

privesc în oglinda palmelor

a doua tinereţe

ca mod de viaţă

gândindu-mă la timpul pe care-l trăiesc

cu rost

iubita mea dragă

cu decolteul din maci

în gala de excelenţă a timpului

nunta de flori

cu poemele albastre

de aici – de acolo

de departe.

 

3.

 

trăiri gemene

 

m-am tot căutat

uneori treceam pe lângă mine

şi mă găseam doar în propriile cuvinte

îmi era dor de sens

să-l şoptesc cu buzele flămânde

era atât de mâine

când despleteam înţelesul respiraţiei

unor suflete gemene

departe erai tu

aici în trăirea mea iarăşi tu

oriunde erai tu

acolo

aproape erai tu

în cuprinsul de aici

mereu vom fi doar noi

într-un atât de azi

întregul din doi.

 

Alexandru  SANDU

 

Alte taine

 

1.

 

Rogvaiv

 

hidrogenul și oxigenul
separat
în înălțimea norilor purtați de vânt
dau uneori iluzia curcubeului
făpturilor de pe pământ

picătura de apă
din cer
dăruită de un milostiv zeu
s-o bem dimineața,
ne-astâmpără setea de curcubeu

 

2.

 

Adam și Eva

 

a fost cândva, într-o grădină
cu pomi înalți și apă lină
o teribilă poveste;

 

doar în taina pomului
se știa cum este
alcătuirea omului

 

și când a dispărut din ram
opritul fruct, bietul Adam
a exclamat fără rușine
E`va`i de mine!!!

 

Distribuie:

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


hymarco
novarealex1.jpg Valeriana

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]
Gopo

CITEȘTE ȘI

soundservice SPMT
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Webhosting Armand Media