S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
când dormi
fumul țigării
devine galben
și-atunci te privesc
greu
mi-e dor de tot ce nu știu
despre tine
aș vrea să ai gesturi sărate
și pline de miez lucitor
carnea ta intră-n pereți
atât de adânc
că îi sparge
când nu mai visezi
desenezi umbre pe pernă
perdelele șoptesc iarnă
(uluitorul efemer)
2.
de cât de departe îmi e
de primul cuvânt știu
ce nu știu este de ce
all is old is now new
(ca trenul)
3.
nu-mi mai ajunge aerul tău
nici vorbele tale nu-mi mai ajung
mi-e teamă că am murit
sau doar ne-am prefăcut
pentru o cafea acum prăfuită
și o literă-n plus adormită
(rapsodie în bluuuuz)
Mircea DRĂGĂNESCU
Himera de alături
1.
Nu credeam că
am să simt frica frunzei
în toamnă spulberata de vânt…
Doamne fie-mi sprijin
la ce-mi dărui viitorului meu…
2.
O așteptare cât o viață
Un trandafir târziu cu o corola gata de desfrunzire
Trandafirul din gradina copilăriei mele printre zăpezile de altădată
O așteptare și o desfrunzire
care să paveze aleea revenirii
În amintire a tinereții noastre…
În amintirea scânteietoare…
3.
Şi ce dacă…
se duce o viaţă odată
şi ce dacă
am fost într-o viaţă
odată
şi ce dacă totul trecu
de îndată
spre nicicând
spre o taină ciudată…
spre o taină ciudată….
nicicând descifrată…
nicicând descifrată…
4.
Sunt bolnav cum şi
George Geacăr era,
de poezie,
la el se numea leucemie…
5.
vine o vreme în care nu mai e vreme
vine o vreme fără de vreme
în care nu mai e vreme
de a te teme
de a te teme de vreme
şi-n care-i devreme
să crezi că a te teme
e-un semn peste vreme
e-un semn peste vreme…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
Ciudată pasăre măiastră,
Asemeni mie, în exil,
Privești prin ochiul de fereastră
Tangoul vântului steril
Cu respirația-ntretăiată,
Visezi la urșii din păduri,
Să te cobori, înaripată,
Peste corsajele de muri
Odaia, învelită-n ceață,
Pare covorul zburător,
Sub păr zbârlit, tăcută față,
Te decupeaz-un croitor
Ești lebădă de Galatee
Cu aripa cusută-n vis,
Ești lacrimă din epopee
Și zborul frânt din Paradis
Deasupra ușii, prinși în salbă,
Stau puii tăi, semnați Dali,
O epocă pictată oarbă
Pe-un trandafir din colivii…
2.
Vis de copil
pierdut în perna cu povești
a bunicii cu ochi albaștri,
zveltă și surâzătoare,
adusă de fiica vântului
în poiana cu narcise,
te-ai îmbibat cu iubirea cerului
pentru pământul reavăn
și curat,
bucuria dimineților,
te caut în mine
cum caută alchimistul
în tabela lui Mendeleev
formula magică a fericirii,
să mă aduni de pretutindeni,
eternitate zădărnicită
în iubire de oameni,
aripă de fluture
prinsă în abajurul timpului,
amurg lăsat misterios de dulce
peste psalmii zburătăciți
de vântul iernii
și al însingurărilor minerale,
să mă afunzi
în vrăjitorescul tău ascuns
în care să mă distilezi
din dragoste în veșnicie…
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Cunună rece
Octombrie cu parfum
de florării, cu ploi ce curg
necontenit din noi pe
dinafară, străini cu chip
învăluit în pânză. Se întrevede,
parcă, dincolo de-un mers
mai apăsat, un zâmbet
prins în colțul ochilor. Captiv
optimism ce nu se lasă sedus
de griuri, supraviețuiește
cu perseverența unei vieți
ce se vrea a fi trăită, nu
ascunsă dincolo de impresii
sau cutume. Știi, doar, că toate
astea vor fi, cândva, doar umbre
trecătoare, încrețituri de-o clipă
pe fruntea largă, gânditoare
ce-ți împodobește, în chip de cunună,
chipul. Lasă-i să-ți vadă un colț
al gurii ridicat, ce dacă e iar octombrie
și pare că nu mai poți vedea în față?
Lasă-te purtat de dans: mereu în cerc,
pe suprafața nesfârșită a unui ceas.
2.
Vie
E timpul, iar, să aștern
crizanteme la picioarele visării,
de-acolo de unde vântul rece
nu le poate ridica. Miroase
a struguri și a lemn vechi,
a ani și ani de gesturi repetate
cu candoarea unui sfânt ritual.
Culege fiecare întrebare bob
cu bob, transform-o în licoare
de visare și așază-te aici, la
un pahar de vorbă. Să stăm
pe îndelete, negrăbiți de ceas
sau anotimpuri, să ne-mbătăm
cu bucuria de a fi aici, cuprinși
într-un parfum și-ntr-o căldură
efemeră.
Nu te grăbi, mai stai o clipă,
mai sunt atâtea să ne povestim,
istorii din cărți sau din minte,
trăiri neavute sau albe preumblări,
de care știm, tăcuți, că poate nu vor fi.
Ioan Viștea
Ultimele
1.
Mi se întîmplă
Tot mai des, mi se-ntîmplă să dau semne de viaţă.
Cu vremea, detaliile se estompează, dispar.
Rămîn esenţele tari – miezul sub coaja perisabilă,
muguri fragezi în noduri, rînjetul sub canioane de riduri.
Respir, vînd, cumpăr, negociez, pariez, urlu,
mă ţin de trucuri, de fusta mamei, iubitei,
uit secolul şi de ce m-am născut,
port măşti, mai ales port măşti –
sperii trecătorii cu ele, concetăţenii de care mă frec
precum gămălia chibritului de catran,
în micul trafic de frontieră
dintre viaţă şi cine ştie ce altceva.
Ca astăzi. Bunăoară, ca astăzi, cînd la vederea
măştii mele de groază, de gură-cască,
o întreagă generaţie s-a născut prematur;
cîţiva preşcolari şi-au serbat pensionarea;
zăpada s-a retras să sfîrşească în munţi
ca o bătrînă tigroaică siberiană şi când,
refugiată în fundul grădinii, moartea,
oh, moartea, îmbrăcată în costum naţional, cu cosiţe,
împleteşte bucheţele de primăvară.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
***
Într-o zi,
am stat de vorbă
cu piatra inimii mele
și ea a sîngerat.
Viaţa?
Un film proiectat,
la nesfîrşit,
pe ecranul
unui cinematograf
plutitor.
Doamne,
ce vină am eu
că scutur
pomul din Rai
şi dintre crengile lui
cade
un lunetist?
2.
* * *
cui îi trebuie dragostea ta? poate pisicilor
dar tu nu poți iubi nouă vieți cîte au ele
poate cîinilor ce latră în curți înconjurate
de flori carnivore ori bălților în care se oglindesc
regăsindu-și singurătatea insomniacii orașului
vine o vreme cînd cel ce își dorește totul trebuie
să se mulțumească cu nimic femeia nu își vinde
frumusețea chiar de ar fi așa tu nu ai avea cu ce
să o cumperi cuvintele frumoase nu fac decît
să o îndepărteze de tine să vorbim de
altceva îți spune ea uite despre copilărie
– ești copil atîta timp cît încă aștepți ca din
oul de jucărie să iasă un pui – tu taci
cu tăcerea de la început cea fără de care
nu te-ai fi putut naște nu ți-e ușor
acum plouă nu îți lăsa inima prea mult
în ploaie căci nu o să mai știi cînd plînge
3.
* * *
Doamne, dacă aş duce
pe Muntele Athos
o femeie
deghizată în haine de bărbat
m-ai ierta?
Oare nu păcătosul
trebuie să audă, primul,
zăngănitul cheilor sfinte
de la poarta Ta?
O să mi se taie capul,
trupul îmi va fi
azvîrlit cîinilor,
cum spun unii?
E adevărat,
Doamne,
că nu se mîntuie
decît curvele
și nebunii?
4.
* * *
Acesta e locul unde te vei întoarce, mi-au spus,
arătîndu-mi pîntecul femeii necunoscute.
Acolo era pustiu ca într-o pîine fără miez.
Nu te grăbi. După ce mori,
tot tu îi rămîi dator morții
cu restul de viață pe care nu ai trăit-o.
Atunci, mi-am amintit cuvintele mamei:
ai grijă, pentru a desfereca poarta raiului,
trebuie să rotești cheia de trei ori. Fin.
În numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh.
Amin!
5.
* * *
Cînd moare un poet, cresc trei fire
de iarbă. O vegetală treime
lîngă botul de miel. Pîinea e ruptă și
împărțită săracilor,
ca, îndestulîndu-se, să rămînă la fel.
Poeții sînt mai incomozi morți
decît vii. Totuși, Doamne, în grădina ta,
i-ai primit. Fără mărinimia-ți,
viața lor ar fi fost o rană
despărțită, pe veci, de cuțit.
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Nesomn de toamnă
Toamna ne-a alunecat printre degete
Și nu mai avem în nesomnul cui să ne învăluim
În nopțile a căror liniște face prea multă gălăgie,
În nopțile în care fantome trăiesc în locul nostru
Și umblă nestingherite pe coridoarele
Acoperite cu rămășițele ultimului sfârșit de octombrie,
Absorbind întreaga-i viață efemeră în veșnicia lor.
Noi suntem doar niște copii uitați pe după uși închise,
Nu avem voie să ieșim și să vedem
Cum fantomele au venit să adune toamna
Și să o învețe să moară grațios,
Precum frunzele și somnul nopților ei
Care mureau pentru ca alții să vadă viață în ele.
Dar, dacă ne moare toamna,
Daca ne scapă printre degetele tremurânde,
Printre tăcerile nesigure,
Cine va mai lăsa o parte din sine să se desprindă
În urma fiecărui pas al nostru
Ca să formeze un scut și să nu ne ajungă din urmă nimic
Ce ne poate omorî?
Cine va mai fi viață sub formă de moarte nesfârșită?
Cine va mai fi
Atât de curajoasă, de grandioasă,
Atât de nepăsătoare și de grijulie totodată,
Atât de reală?
Cine ne va mai atinge fără să ne atingă corpul?
În nesomnul cui
Ne vom mai descoperi și vom mai visa la gălăgia care face liniște,
Dacă toamna va muri?
2.
Sfârșit
Cerul se prăbușește peste noi,
Suntem sortiți să fim uciși
De tot ce ne-a fost vis,
De tot ce am văzut când nu mai puteam vedea.
Ce ar trebui să facem?
Doar să stăm și să privim?
Sau să fugim, să ne ascundem,
Să ne pierdem mințile în mulțime?
Adevărul e că nu contează ce facem,
Cerul încă se prăbușește
Și nu îl putem opri,
Nu putem opri norii din a ne invada mintea,
Nu putem opri Soarele și Luna din a ne invada porii,
Nu putem opri eternitatea din a se sfârși,
Nu putem face, gândi sau spune nimic
Care să schimbe faptul că suntem meniți sa fim uciși
De motivul nostru de a trăi.
Constanța POPESCU
În trenuri albe
1.
Exersez anotimpuri
Ştii, vorbele sunt poezii
în tura de noapte,
când punem sentimentele
pe faţa de masă
şi le pregătim pentru viaţă,
în sosul divin cu adaosul iubirii…
Dumnezeu îmi desenase zâmbetul
pe faţă, iar eu îl îmbrac
când dimineaţa mă lasă
liberă să exersez între coperţi,
anotimpurile.
2.
Un anotimp
Nu ţin minte unde am aşezat
pumnul acela de cuvinte dăruite,
din care o să răsară dragostea.
Acum sap pretutindeni
unde ajunge toamna
şi găsesc în penumbră tăcerea.
Nici o melodie nu inundă
stâncile dintre noi,
nici o adiere nu perturbă aromele
aşezate cuminţi să ne ademenească
inimile obişnuite cu liniştea.
Obosit, Dumnezeu ne-a desenat
anotimpul de odihnă, în care poezia
abia respiră şi mă îngrijorează
că se apropie îngheţ la sol
şi nu mai pot săpa…
3.
Spectator
Dimineţi deschise,
cocori dornici de ducă,
bucurii decolorate în canicula vieţii.
Noi răsfoind amintiri
în albume ridate de timp,
aşteptăm smeriţi
începutul altei poveşti,
cu miros de gutuie…
4.
Nu ştiu cine sunt
O mască, numele meu
încrustat pe buze, gata să cânte,
figură de ceară modelată la umbra unui gând,
să nu se piardă excesul de iubire,
haină grea ce o purta mama,
când m-a adus pe lume.
Din ea mi-a făcut scutece
şi leagăn bucuriei.
Nu ştiu cine sunt,
mă rătăcesc deseori
prin poveştile cuvintelor decupate
dintr-o carte lăsată deschisă de viaţă,
când nu aveam pantofi şi rochie nouă
să-mi îmbrac poezia scoasă la soare
ca o pictură murală…
Sunt mulţi pereţi
unde mă desenai
cu litere mari, fără să pui mască timpului…
5.
Selfie de toamnă
Sunt femeia frumoasă
care îmbracă deseori diminețile,
în cuvinte ușor curbate,
cu împletiri tainice, deschizând mirări,
rostind poveștile care îmbujorează gândul…
Sunt acolo când toamnele
își sparg neodihna în gustul amețit,
atrăgând poftele, dăruind speranțe.
Bucuriile mici,
boabe de rouă încărunțită,
fac liniștea așteptării să mă doară,
să mă îmbrace cu hainele începutului
demult decolorat
și să-mi pună la ușă, anotimpuri indecise
făcând risipă de lumină…
Unde este șlefuitorul imaginii eterne,
când imortalizez exercițiul frumuseții?
Vali NIȚU
Floare de iris
1.
sosesc printre cuvinte
la gala de excelenţă a vieţii
timpul compune harta destinului
în zori discrete înnoptând în versuri
femeia timpului
dar de la bunul Dumnezeu
cuvântul peniţei
din culori de magnolii fierbinţi
metafora pasiunii prezente
în chip de femeie
pasărea albă spre înalt
a învăţat zborul prin zâmbetul vorbit
elegie din lumină
rost.
2.
temporala simplitate
privesc în oglinda palmelor
a doua tinereţe
ca mod de viaţă
gândindu-mă la timpul pe care-l trăiesc
cu rost
iubita mea dragă
cu decolteul din maci
în gala de excelenţă a timpului
nunta de flori
cu poemele albastre
de aici – de acolo
de departe.
3.
trăiri gemene
m-am tot căutat
uneori treceam pe lângă mine
şi mă găseam doar în propriile cuvinte
îmi era dor de sens
să-l şoptesc cu buzele flămânde
era atât de mâine
când despleteam înţelesul respiraţiei
unor suflete gemene
departe erai tu
aici în trăirea mea iarăşi tu
oriunde erai tu
acolo
aproape erai tu
în cuprinsul de aici
mereu vom fi doar noi
într-un atât de azi
întregul din doi.
Alexandru SANDU
Alte taine
1.
Rogvaiv
hidrogenul și oxigenul
separat
în înălțimea norilor purtați de vânt
dau uneori iluzia curcubeului
făpturilor de pe pământ
picătura de apă
din cer
dăruită de un milostiv zeu
s-o bem dimineața,
ne-astâmpără setea de curcubeu
2.
Adam și Eva
a fost cândva, într-o grădină
cu pomi înalți și apă lină
o teribilă poveste;
doar în taina pomului
se știa cum este
alcătuirea omului
și când a dispărut din ram
opritul fruct, bietul Adam
a exclamat fără rușine
E`va`i de mine!!!
Facebook
WhatsApp
TikTok
