ortooxacell kiss2022.gif Flax

DILEME – Aura Ciobotaru – Ce mai poate fi după bine și rău?

„Sensul oricărei revolte este un bine care depășește destinul propriu.” (A. Camus)

   Trecând în ultima vreme prin numeroase și felurite situații, am văzut cum merg lucrurile în lumea asta, și în societate, cu toate instituțiile ei. Am fost surprinsă văzând cum totul stă pe loc, cum răspunsurile lipsesc, când știi ce vrei sa primești, de fapt, de drept. Și „se cuvine” să fie așa? Să fii suspectat de cine știe ce „gânduri necuviincioase”, doar pentru că te porți firesc și normal, de parca ai fi comis o infracțiune? Asta e grav rău. Și doar pentru că lor li se pare că ești mai periculos decât ei? Nu m-am dus așa ca să comit un jaf, dar s-au pregătit să își sară în apărare, nu înțeleg de ce, poate doar pentru ca m-au confundat cu alte copii la fel ca ei? Nici nu știu și nici nu încerc să înțeleg nimic. De fapt, am înțeles ceva și mai important, și anume că e absurd.

   Ce voiam să spun e că toate acestea m-au făcut să obosesc, de lume, de viață. Și pe bune. Eu nu aș fi capabilă, prin modul cum am fost construită și cum m-am format pe mine, să simt dispreț sau dezgust, ci doar m-au uimit tare mult lucrurile acelea, așa că m-au pus pe gânduri. Și am început să îmi pun întrebări, să mă îndoiesc că orice lucru se poate potrivi cu un alt lucru. Și, da, cred că lumea asta se cam zdrobește, mai e puțin și o să ne zdrobim, de tot dacă se continuă în acest ritm. Trecând peste lipsa de sens a lucrurilor și lăsând la o parte partea comică, mă gândesc serios la câteva lucruri. Ce e acest „echilibru”, de care se spune că trebuie să fie menținut, pe ce se întemeiază? Și ce înseamnă dezechilibru? De sus totul se vede perfect, cum de jos nici nu se poate privi. Cu cât privim mai de jos mai stăruitor, edificiul ne apare mai maiestuos, iar cu cât unii privesc mai de sus lumea, aceasta se vede mai mică. Până când nu se mai vede. Până când, probabil, construcția asta, lumea, care se clatină, se prăbușește de tot, la un moment dat.

   Și o să continui cu ce mi-am propus, după cum sugerează titlul temei. De ce există răul în lume? Ce este binele? Vreau să discut acești termeni, și să înțeleg lucrurile mai bine. În general, aș pune câteva întrebări. Și mă gândesc și în ce măsură acestea se adresează rațiunii, sau unei alte instanțe. Sau poate că răspunsurile pe care le are în vedere cel care se întreabă, sunt gânduri pe care oamenii vor să le clarifice. Dar cum? Sau este vorba de impulsul nostru de a căuta și a dori fiecare răspunsuri proprii, sclavi ai inconștientului? Și, „de ce mai degrabă adevărul, decât falsitatea?” Ideea aceasta o enunță Nietzsche, la fel ca și faptul că, mai degrabă „ oamenii preferă confortul, decât adevărul”.  Așadar, după ce criteriu apreciem care lucruri sunt corecte sau incorecte, sau cum putem să apreciem unele din acțiunile noastre si ale celorlalți ca fiind bune, iar altele ca fiind rele? Si după ce anume putem să socotim că anumite activități ale noastre sunt valoroase, în raport cu altele, doar folositoare practic? Și întrebarea aceasta o voi discuta într-o altă lucrare. Până aici, binele și răul mi se par niște concepte confuze, pe care le putem asocia fiecare dintre noi cu aproape orice element privit din exterior, precum un fapt, o atitudine, o reacție, o replică, sau în general orice lucru în societate și în lume în general. Cred și că există bine și există rău, iar sentimentul de vină ce-l resimțim în conștiința noastră e un argument în acest sens, sau ne relevă că uneori noi nu am acționat în mod conștient. Iar tema aceasta e una foarte complexă.

   Nietzsche, de pildă, consideră că „sistemele morale nu sunt altceva decât un limbaj simbolic aplicat afectelor”, mereu pe câte ceva exterior, sau centrarea lor e întotdeauna pe altceva sau altcineva, care să nu fii tu. Și voi detalia această idee. În ce privește problema binelui și a răului în sens general, pentru Schopenhauer, „răul din lume este ireductibil”. Ceea ce eu aș înțelege prin „rău”, în general, poate fi asociat cu „străin”, și apoi și ideea de înstrăinare, separație, îndepărtare. Și implicit și de delimitare… Si voi detalia acest lucru, pentru că mi se pare ceva important. Poate că, așa cum spune și Nietzsche, într-un anumit sens, lumea întreagă înseamnă o delimitare și împărțire între cel puternic și cel care trebuie, pentru aceasta, sa piardă. Aceasta, generalizând ideea filosofului, așa cum s-au și petrecut lucrurile, istoric.

   Aș mai aminti și ce afirmă Camus, în contextul existențialist. El spune că „sensul oricărei revolte este un bine care depășește destinul propriu”. Revolta, spune tot el, înseamnă a recunoaște absența de sens a existenței, și a oricărui rost pentru orice lucru, că „nimic nu folosește la nimic”. Și, adaugă el, înseamnă a putea exista, liber de toate acestea. Sartre cât și Camus consideră că acel tipar bazat pe gândirea rațională, ce ar presupune existenta unei „ordini a lumii”, ne limitează posibilitățile noastre de a intra în relație cu dimensiunea spațiului și timpului.  Omul ajunge uneori să se creadă stăpânul pământului, și stăpânul a tot ce este, încât să creadă că tot ce întâlnește este rezultatul unei activități umane. De aici probabil și expresia unor filosofi existențialiști, că „omul se întâlnește pretutindeni numai cu sine însuși.” Dar începi să știi, doar când știi ce nu știi…

   Tehnologia modernă poate fi considerată tot ca un fel de mijloc al voinței de putere. Sau ca și în cazul științelor ce par a constrânge natura să se prezinte drept o interacțiune calculabilă de forțe, iar uneori se abuzează în privința rezultatelor care pot să dea. Nu știi când poți să pierzi, dacă ochii îți sunt orbiți de putere, si când „petrecerea” reîncepe, iar și mereu. Și văzând aceleași măști, sub care se ascund aceiași, mereu, la fel, pe care nu i-ai văzut niciodată, la fel ești și tu. Cunoști aceleași măști și umbre ce se perindă, iară, pe ecranul mare din fața ta, știi totul cum se repetă la fel, dar ești tot un străin. La început simți că ai puterea, pare că ești liber, intri în joc, poți să te joci în voie. Apoi vei afla că puterea care creștea în tine nu e a ta, că simți spiritul liber de tot, când nu mai e decât singur. Ne delectăm simțurile, în minunatul palat, în sala imensă, încăpătoare. Cu ochii aproape închiși, sub masca de glorie, pierzându-ne chipul, parcă părem doar noi, singuri, într-o sală goală, în spațiul imens, fără a mai avea ceva în jur.

   În acest spațiu, fără întindere, zidurile nu mai ne înconjoară. Locul e gol, pe cerul nopții – întuneric. O peșteră-uriașă, și toți acești oameni-liberi. Fără spectatori, își creează spectacolul, sub vălul care îi acoperă, nevăzut, într-un joc al umbrelor. Spectacolul fără spectatori a rămas suspendat și el, în afara timpului, ca prin vis. Nu știm că e zi sau e noapte. Și știm când se crapă de ziuă, când întunericul încă nu s-a luminat, și când se împreunează umbrele. Și tot așa trăim și noi, în jocul umbrelor, sau așa ni se pare. Ideea de putere, în sensul larg de practică în societate, într-un anumit sens trimite și la problema generală a dorinței de a „crea o lume”, în contrast aparent cu dorința de a o nega. „puterea” poate însemna și se poate manifesta la fel, în ambele sensuri. Poate să semnifice și o  dorință pe care o avem fiecare, în diferite forme. Iar actul de a „nega lumea” vine în raport cu neputința noastră în fața celei de dinainte. Poate dorința de a nega o lume vine din faptul că ea nu ne-a împlinit așteptările, fiind pentru noi tocmai în opoziție cu aceste lucruri. Acea lume, de fapt, ne-a negat chiar pe noi și „putința” noastră. Și am perceput acea „putere” ca fiind una exterioară, ca aparținând celorlalți sau ca ceva incontrolabil, și opusul voinței noastre de a putea fi…

   O opoziție la adresa celuilalt, ar rezulta că este, de fapt, manifestarea dorințelor și nevoilor subconștiente, neîmplinite. Dar aceasta nu apare într-o formă conștientizată. Și am putea face și asemănarea între cei privilegiați, care își manifestă dorința lor de putere. Iar toți își exprimau aceste dorințe prin acțiuni contrare față de afirmarea de sine, cât și de cunoașterea de sine. În ambele exemple discutate putem vedea aceeași manifestare deghizată, dar în moduri diferite, a dorinței de putere, însă fără a se focaliza și în mod conștient, pe semnificativitate. În unele locuri nu există bilete de acces. Însa toți se află în acest joc „de-a ascunselea” al călătoriei „în jurul lumii”, dar ce se desfășoară, cel mai probabil, în interiorul labirintului…  Pentru a concluziona cu privire la cele spuse cât și pentru exemplul descris mai sus, aș zice că, contrar unor aparențe, măștile acelea, purtate de cei veniți acolo pentru a petrece, frumos poleite în aur și sclipind atât de îmbietor simțurilor, nu sunt croite întocmai pentru a etala fastul. Strălucirea iradiază prin ochiul celui ce a intrat, curios sa privească. Iar bunul gust, simțul estetic rafinat, o dată și cu tot luxul acela, iluminează și din exterior tot ca și dinăuntru.

   Tot ca o concluzie aș spune și că prin simplitate, onoare și prin onestitate, mai degrabă, putem găsi ieșirea și ușa ce se deschide. Și aș mai spune și că celălalt, altfel, poate fi impresionat de puterea mea și lucrurile mele, sau poate că va fi deasupra mea sau învinsul meu, dar, niciodată, lângă mine. Am putea să mai spunem și că „biruiești” nu prin faptul că ai instrumentele potrivite luptei, ci tocmai că nu le ai.

   O concluzie generală ar fi că „răul” poate fi biruit în lupta în care vrea să biruie. Mai departe, revenind la tema principală, consider și că noi nu putem înțelege răul și problema existenței unui rău în lume, nici relația între existența acelui rău și lumea creată de un Dumnezeu, tot pe care nu-l putem înțelege. Putem subînțelege că lui îi putem atribui binele, dar nu înseamnă că de aici am înțeles ceva despre un bine concret sau un rău concret. Uneori un bine se manifestă și prin forme care ne sunt necunoscute. Credința noastră într-o ordine morală a lumii e independentă de experiența noastră. Wittgenstein considera că „toate învățăturile bune, ca și învățăturile creștine, nu ajută la nimic” și că „trebuie schimbată viața”, sau modul de viață. Omul mai are și să își dea seama că nu are de realizat sau de așteptat o întâlnire cu un Dumnezeu, ci „să pună în practică sensul divin al lumii”. Iar uneori omul ajunge să vrea să aibă a face cu Dumnezeu-autorul, nu cu lumea. La fel, noi nu avem de arătat ceva către noi, sau a scoate în evidență lucrul acela, nu este vorba despre niște caracteristici pe care le avem de prezentat și expus. Orice încercare de a ne exprima pe noi, în acest sens, nu arată nimic despre cine suntem și ce avem de făcut aici. Nu avem de comunicat și de primit un răspuns sau răsplată, la ceva ce am realizat mai bine. Și poate că ne mai dăm seama și că de fapt nu e nimeni în fața noastră care sa aibă rolul acelui „interlocutor ideal”.

   Devenind mai preocupați să-l cunoaștem și întâlnim pe acel interlocutor, aceasta transformă domeniul actelor de morală și de credință numai în simple acte demonstrative. Până ce noi nu am realizat semnificația acelor acte, prin propria conștiință, propria trăire. E vorba, în fapt, de a trai viața aceasta ca șir de lucruri și de situații ce capătă o semnificație, ca acte, în context și în relație unele cu altele. E ceea ce transfigurează acele lucruri, situații exterioare în care suntem, în evenimente, iar timpul e factorul ce creează cadrul propriu desfășurării vieții.

   Cum ar arăta oare atunci viața noastră? Ca o construcție, nu a unui eu, cu lucruri exterioare, folositoare, ci cum ne-am construit pe noi ca persoană. Viața fiecăruia înseamnă a coincide cu sine, sau la modul negativ, incapacitatea de a fugi de noi înșine. „Ne simțim cel mai mult copleșiți de un sentiment ce rezonează cu noi, în modul cel mai deplin.”(Camus)  Și deseori, tocmai când suntem în fața faptului de a pierde totul de sub control, putem să simțim atunci o recunoștință deplină.

   Mesajul pe care îl aveam de găsit, și pe care îl transmite toată această întreagă poveste, nu era despre a cuceri ceva. Ci că viața este despre onestitate, și că ea e a celor care o trăiesc, cu mult drag de ea. Și lumea chiar te poate surprinde prin bunăvoința sa. Iar la final, putem spune că iubirea câștigă, fiindcă deschide.

AURA  CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…   

Distribuie:

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media