COSTIN TUCHILĂ – Privirea și cadrul – Pe versuri de Mihai Eminescu…

Principala problemă – de principiu – apărută când luăm în dis¬cuţie creaţia muzicală pe versuri de Mihai Eminescu ar putea conduce la o atitudine negativă. Este consacrată ideea că muzicalitatea poeziei eminesciene, excepţio¬nală, îşi este suficientă sieşi. O spunea de mult G. Ibrăileanu: „Muzică, prin fond şi prin formă, poezia lui Eminescu nu mai are nevoie de nici o altă melodie.” Propoziţia criticului este tranşantă. Oricât am căuta nuanţări ale acestei idei în exe¬geza eminesciană, vom constata cam acelaşi lucru. Forma lirică dar şi conţinutul, veşmântul incantatoriu al cuvântului poetic dar şi rezonanţa lui lăuntrică, muzicali¬tatea straturilor de adân¬cime, pentru a reţine puţine dintre elementele constitutive ale unei structuri poetice, au rele¬vanţă în ordinea sonorităţii muzicale, încât nu par a avea nevoie de alt suport, specific fie şi unei arte vecine originar cu poezia. Urmărind can¬titatea de partituri pe ver¬suri de Eminescu, te întrebi fără strop de rău¬tate dacă ele nu creează o viaţă paralelă liricii poetului naţional; şi dacă această viaţă paralelă o poate concura, esteticeşte, pe cea ivită, la orice nouă lectură, din pagina de carte.

Aceste consideraţii şi altele ce se pot face pri¬mesc de îndată cel puţin un calificativ din orizon¬tul scepticismului. Pot egala, în plan axiologic, cel mai rafinat lied, cel mai subtil cântec, o ro¬manţă sau o piesă corală textul eminescian? Ori¬cât am ocoli-o, întreba¬rea merită supusă aten¬ţiei. Mai ales că nu există vreo intenţie ”răutăcioa¬să” în ea, fiind pur şi simplu o problemă este¬tică. E drept, delicată, complexă, pentru că, înainte de a ajunge la inevitabila judecată axio¬logică, fără care recep¬tarea actului artistic de¬vine nonsens, presupu¬ne o analiză atentă a compatibilităţii limbaje¬lor. Simplu, oarecum di¬rect spus, compozitorul este pus la grea încer¬care când se află în faţa acestei probe a talentu¬lui şi meşteşugului sau: de a găsi fraza melodică, ritmul şi armonia apte să conlucreze fericit cu muzica însăşi a versului – dacă se poate să nu o dubleze în mod absurd.
Şi de-ar fi numai atât, încă am surâde fericiţi, în istoria muzicii româ¬neşti exemplele de întâl¬nire fertilă a harului com¬ponistic cu poezia emi¬nesciană nefiind puţine. Dar, ca orice întrebare de natură estetică (teore¬tică, în fond), ea dă naş¬tere la altele, ca o reacţie în lanţ. De pildă, putem formula: cântat pe o voce sau mai multe, cu acompaniament instrumental, orchestral sau fără, versul emines¬cian pierde sau câştigă în profunzime? Muzica îi adaugă un plus de far¬mec sau schimbă centrul atenţiei? Devenită fapt muzical, poezia se închi¬de sau se deschide pute¬rii ei de seducţie ca me¬ditaţie existenţială, filo¬sofică? Cât se pierde din valorile ritmice ale textu¬lui citit, recitat cu voce lăuntrică de orice lector, prin transpunerea melodic-armonică? Oricât de inteligent, în ordinea compatibilităţii nuanţe¬lor de limbaj, ar fi găsită armonia muzicală, mai are ea valoarea armoniei din prozodia emines¬ciană? În ţesătura muzi¬cală rima eminesciană îşi conservă expresivi¬tatea? S-ar putea conti¬nua, observ, cu multe serii de întrebări deriva¬te, conducând finalmen¬te la o concluzie pe care nici nu mă gândesc să o formulez: cea a perfectei inutilităţi a transpunerii muzicale a uneia sau alteia dintre poeziile sem¬nate Mihai Eminescu.

Partituri aflate în colecțiile speciale ale Bibliotecii Naționale a României

Să abandonăm, totuşi, planul consideraţiilor ge¬nerale. Orice adevăr ge¬neral de natură estetică se sprijină pe elementele particulare, de la care porneşte şi la care, fatal¬mente, se întoarce. Altfel, teoria e dulce pierdere de vreme… Simt însă că ar tre¬bui să adaug ceea ce am afirmat, mai în glumă, mai în serios, într-o zi de ianuarie a unui an de care ne era frică, 2000, într-un cerc re¬strâns de co¬legi. Asculta¬sem câteva zeci de cânte¬ce de muzică uşoară pe ver¬suri de Emi¬nescu, melo¬dii mai vechi sau mai noi. M-am pomenit atunci zicând: „Ca să scrii un cântec pe ver¬suri de Emi¬nescu, trebuie să ai geniul melodic al lui Schubert!”. Aspră formularea, recunosc, şi, făcând-o pu¬blică, aducătoare, poten¬ţial, de neplăceri…
Dincolo de glumă, în afirmaţia mea există cel puţin un ade¬văr: cel al marii încercări trăite de muzician în faţa textului eminescian. Vala¬bilă este şi reciproca, ve¬rificabilă inclusiv la un maestru al liedului ro¬mantic de talia lui Schubert. Texte poetice sortite uitării, autori de mică însemnătate dobândesc celebritate graţie muzicii. Câte din cele peste 600 de lieduri ale lui Schubert pornesc de la poezii de mare valoare? Revenind la Eminescu, tradiţia „traducerii” muzi¬cale a poeziilor sale are mai bine de un secol, fiind aşadar contempo¬rană scriitorului. Poeziile considerate romanţe, da¬tând din anii de maturi¬tate, par a se fi născut în imediata vecinătate a muzicii, în modul cel mai concret. G. Călinescu remarca în „Opera lui Mihai Emi¬nescu” (vol. II): „Sunt în opera de maturitate a lui Eminescu câteva poezii pe care prin forma şi con¬ţinutul lor e nimerit să le numim romanţe. Cam aşa le-au numit şi contempo¬ranii, căci junimiştii le socoteau cantabili şi le cântau în cor. Devenite populare (unele din ele pe calea melodiei), înjo¬site chiar de prea multă frecare cu vulgul, ele au avut o înrâurire conside¬rabilă, nu însă de mare soi, aşa de intensă în¬râurire, încât poeţi mo¬derni, venind în urma unei îndelungate tradiţii a romanţei, s-au arătat în sfârşit dezgustaţi de această latură a poeziei eminesciene”. Altfel spus, asemenea poezii se cântă singure, în această cate¬gorie intrând, pentru G. Călinescu, „S-a dus amo¬rul”, „Când amintirile…”, „Adio”, „Ce e amorul?”, „Pe lângă plopii fără soţ”, „De-or trece anii”, „Te duci”, „De ce nu-mi vii?”, ultima „o romanţă adevărată, sau numai lipsită de muzicali¬tate ideologică proprie care să se sperie de orice muzică adăogată, dar cu o structură cerând numai¬decât melodia. E foarte cu putinţă ca toată poezia să nu fie decât textul alcă¬tuit de poet pentru un cântec ce-i suna mereu în urechi”. În capitolul urmă¬tor, „Romanţa «muzicală»”, Călinescu reia aprecierea, accentuând elementul esenţial pentru noţiunea de romanţă (cantabile!): sentimentalismul erotic, foarte potrivit respectivei specii muzicale şi gustului contemporanilor poetu¬lui, pentru care „aproape orice poezie mai scurtă era cantabile”. Criticul nu pregetă să se întrebe în continuare: „Ce rost are melodia, bunăoară, într-o poezie ca La steaua? Sunt însă poezii ce n-au nimic dintr-o romanţă, dar pe care Eminescu le-a pus el însuşi în muzică. O muzică bineînţeles, de si¬labe, dar care, prin repe¬tarea unei teme, prin ca¬denţă, prin refren, arată la poet o încercare de a face un compromis între două arte. Stelele-n cer este, de pildă, fără a fi de loc roman¬ţă, cantabile”.
Situându-ne într-un aseme¬nea context de analiză a poe¬ziei eminescie¬ne, rămâne de la sine înţeles că printre ro¬manţele cele mai cunoscute se găsesc „De-acuma nu te-oi mai vedea (Adio)” de Ionel G. Brătianu, „Când amintirile” de Vasile Popovici (autor şi al „Dorinţei”), „S-a dus amorul” de Victor Ceaikovski, „Ce te legeni, codrule” de Gheorghe Scheletti, „Și dacă ramuri bat în geam” de Guilelm Şorban (autor și al valsurilor „Mai am un singur dor” și „Pe lângă plopii fără soț”), alături de „Somnoroase păsărele” de Tudor Flondor (piesă corală), „Mai am un singur dor” (populară) ș.a.
La unul şi ace¬laşi compozi¬tor, chiar în cazul uneia şi aceleiaşi partituri, graniţa dintre romanţă şi lied este fra¬gilă, ceea ce nu pare de mirare îndeosebi în mu¬zica veacului XX, când în atâtea situaţii e greu de vorbit de puritatea ge¬nurilor şi a speciilor. Pen¬tru că în articolul de faţă ar fi imposibil să încerc o privire foarte cuprinză¬toare asupra liedului (cântecului) pe versuri eminesciene, recurg la câteva exemple. S-a scris de altfel un studiu pe această temă: „Eminescu şi liedul românesc” de Adriana Peicu-Moldovan (București, Editura Muzicală, 1977). În ultimul capitol, autoarea trage următoarea con¬cluzie, referindu-se la liedul contemporan: „Nu ştim dacă greşim sau nu, dar experienţa liedului contemporan izvorât din poeziile lui Eminescu parcă ne determină să observăm că, oricum s-ar interpreta versurile mare¬lui poet, ambianţa ro¬mantică pe care o respiră se face pretutindeni pre¬zentă. E o constantă atât de adânc înfiptă în lumea poeziei, încât ea nicide¬cum nu poate fi ignorată. Dimpotrivă, oricum s-ar modela muzical, culoa¬rea romantică îşi impune puternica amprentă, fiind naşterea unei expresii neoromantice care pare a fi caracteristică liedu¬rilor inspirate din lirica lui Eminescu”. Adriana Peicu-Moldovan nu tre¬buia să aibă motive de îndoială, observaţia sa e pertinentă. Apoi, ideea este verificabilă în întrea¬ga istorie a liedului româ¬nesc pe versuri de Emi¬nescu. Dacă zăbovim cu atenţie asupra istoriei acestei specii a muzicii europene, cu toate cir¬cumstanţele de rigoare, vom fi îndreptăţiţi să afir¬măm că, în adevăratul înţeles al cuvântului, lie¬dul ca specie distinctă, cu reguli relativ moder¬ne, nu e altceva decât o creaţie a epocii prero¬mantice şi romantice. „A trebuit să aşteptăm a doua jumătate a secolu¬lui al XVIII-lea şi, în par¬ticular, mişcarea pre¬romantică Sturm und Drang pentru ca el [lie¬dul, n.n.] să apară, mai mult decât singspielul, ca expresie a poeziei şi a sensibilităţii germane.” (Gérard Pernon).
Astfel, este absolut firesc ca pri¬mele lieduri într-adevăr evoluate să aparţină, la noi, unui muzician de şcoală germană, Gheorghe Dima (1847–1925), printre cele mai valo¬roase numărându-se ce¬le cinci creaţii pe versuri eminesciene, la sfârşitul veacului al XIX-lea: „Dorinţa”, „De ce nu-mi vii”, „Peste vârfuri”, „Şi dacă ramuri bat în geam”, „Somno¬roase păsărele”. Prin ele, în cadrul întregii sale muzici vocale, compozi¬torul realizează o primă sinteză între elementul popular romantic, cân¬tecul popular şi romanţa orăşenească. Deşi, după studii la Bucureşti, şi-a desăvârşit pregătirea la Conservatoire Imperial de Musique din Paris, George Stephănescu descinde şi el, în creaţia de lied, din spaţiul german (similitudinile cu Hugo Wolf sau Wagner fiind evidente). „La steaua” de George Stephănescu este unul dintre cele mai sensibile lieduri pe versu¬rile unei poezii atât de frecventate de compo¬zitorii români, de la Mihail Jora la Tudor Ciortea, Nicolae Coman, Dan Constantinescu sau Aurel Stroe. Ceea ce este specific liedurilor (cântecelor, în termenul compozitorului) lui Jora pe versuri eminesciene („Afară-i toamnă”, „Şi dacă”, „La steaua”, „Peste vârfuri”, „Ce stă vântul să tot bată”) constă, într-o măsură, într-un paradox. Asimilându-şi tradiţia germană – prin extensie eu¬ropeană – a speciei, folo¬sind tehnica de compozi¬ţie a muzicienilor roman¬tici şi impresionişti, Mihail Jora realizează o mutaţie de substanţă de-a dreptul spectaculoasă. Materialul românesc din cântecele sale se află deopotrivă la distanţă apreciabilă de „stilul de romanţă – per¬sistent încă în creaţia vocală româneasca de la începutul secolului nostru –, aria de operă sau melo¬drama”. Jora atinge „esenţa liedului prin mijloa¬ce româneşti” (Ştefan Niculescu, „Creaţia de cân¬tece a Iui Mihail Jora”, 1963). Este pasul decisiv în construirea unui „au¬tentic stil naţional în mu-zică” prin cântecul cult. Liedurile pe versuri emi¬nesciene, ca de altfel aproape toate cele peste 100 de piese de gen, au calitatea rară a perfectei adaptări la caracteristicile sensibile ale limbajului poetic, sondând muzical, prin expresivitatea for¬mei, structura de adân¬cime. Nu e, prin urmare, deloc hazardată concluzia lui Ştefan Niculescu: „Cântecul lui Mihail Jora este, de aceea, echivalen¬tul românesc al «poemu¬lui cântat» al lui Fauré, al liedului lui Schubert şi Schumann, al creaţiei vo¬cale de cameră a lui Musorgski”. În raport cu ver¬sul eminescian, Mihail Jora realizează acea plas¬ticitate sonoră (muzicală) care nu lasă nici un mo¬ment impresia tautolo¬giei, a spaţiului melodic-armonic adăugat – poate uşor inutil; dimpo¬trivă, „rostit” în acest fel, poemul eminescian are acea transparenţă firească a discursului devenit o dată în plus creator de mister poetic. Adică exact un răspuns la câteva dintre întrebările pe care mi le puneam la începutul acestui articol.

COSTIN TUCHILĂ este un foarte cunoscut jurnalist cultural și critic literar român, un foarte apreciat realizator de teatru radiofonic, a lucrat la Societatea Română de Radiodifuziune, Redacția Teatru și este Redactor-șef la Revista Culturală Leviathan…