ortooxacell kiss2022.gif Flax

CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN: DESPRE FERICIRE ŞI SCUZE

 

Într-o lume veşnic pe fugă, gata să transforme secolul vitezei în mileniul supersonic, fericirea este vânată la orice colţişor de existenţă şi-n fiece clipă, iar oamenii sunt convinşi (au dreptate, desigur) că merită s-o găsească şi s-o ţină aproape, lipită de ei, captivă pe viaţă. Totul este în ordine atâta timp cât ştii ce vrei şi dacă ai aflat că nimic nu e veşnic, nici fericirea, nici nefericirea, nici zâmbetul, nici plânsul, căci toate, bune şi rele, ajung să te obosească în egală măsură. Poate de aceea uneori nu mai avem lacrimi de plâns, aşa cum alteori nu mai avem energia de-a stresa pe ceilalţi cu fericirea (sau ce-o fii ea) noastră.

Oricum, cred că fericirea este supraevaluată, că o vrem fără să ştim însă bine ce dorim de fapt, în ce constă a te simţi fericit; o vrem ca stare generală, uitând că momentele în care simţim cu adevărat că trăim sunt cele în care suntem nefericiţi, o vrem perpetuă, de parcă în afară de proşti este cineva mereu fericit. Suntem chiar în stare să călcăm pe cadavre, să uităm principii pe care singuri ni le-am fixat, să nu mai avem mamă şi tată, doar să fim niţeluş fericiţi. Vedeţi ce uşor se confundă la un moment dat fericirea cu egoismul? Teamă îmi este că, în alte situaţii, suntem tentaţi să punem semnul egalităţii între fericire şi bucurie, ceea ce duce la alte complicaţii de interpretare şi analiză. Am văzut un reportaj cu şi despre tineri care se drogau; toţi spuneau că au o teamă greu de explicat de viaţă, de moarte, de ziua de mâine, de orice, toţi spuneau că vor să fie fericiţi şi că doza aceea  de ce luau ei îi făcea să se simtă astfel. Am înţeles că mulţi dintre noi facem acelaşi lucru: cautăm surogate de fericire, pentru că habar n-avem ce înseamnă termenul acesta, pentru că este abstract şi ţi se scurge printre înţelesuri, pentru că suntem atât de preocupaţi să fim fericiţi, încât pierdem momentul când realmente am fost astfel.

Am avut multe momente de preaplin sufletesc. O carte uşurică, pentru fete, mi-a dat un astfel de moment într-o dimineaţă de vară, după ce nu dormisem toată noaptea ca s-o citesc; imaginea artiştilor ambulanţi din faţa catedralei Sacre Coeur, într-un amurg trandafiriu cu miros de clătite şi gogoşi, o aversă în timpul căreia m-am băgat sub pătură, faptul că eram în vacanţă şi nu trebuia să ies din casă într-o dimineaţă când am constatat că zăpada este de-o jumătate de metru, dimineţile de Crăciun în care ai mei deschid febril cadourile, deşi tot insistaseră să nu le cumpăr nimic, căci nu sunt bani, un parfum rar, splendid împachetat, pe care mi l-a făcut cadou soţul meu în ziua în care am împlinit patruzeci şi cinci de ani – toate sunt întâmplări (sau cum s-or numii ele) care mi-au umplut sufletul. Dar fericirea cred că este altceva.

Unii ne arată fotografii de la nuntă, denumită, printr-un clişeu, “cea mai fericită zi” din viaţă. Eu n-am simţit decât că mă bat pantofii de atâta stat în picioare şi că pic de oboseală (nici nu mai spun că nu cred neam în romantismul ce defineşte noaptea nunţii, ci în somnul făr’ de vise din acea noapte). Am văzut de multe ori imagini de la târgul de nunţi; fete care probau rochii al căror preţ depăşea salariul meu pe-o jumătate de ani, meniuri sofisticate, torturi ce concurau sculpturi celebre ca realizare şi cost, ornamente pentru nuntaşi, pentru masa şi scaunele de la restaurant, pentru uşa de la intrare – nimic nu este prea mult pentru această zi unică. Problema apare când se dovedeşte că nu e unică deloc şi că cea mai fericită zi din viaţă s-a transformat în “ziua nenorocită în care l-am luat pe-ăla”. Dar asta e altă poveste. Ceea ce vreau să spun e că omul ar face orice, că ar cheltui ultimul bănuţ numai să fie fericit o zi, un ceas, câteva minute. Pentru fericire totul este permis, aşa că ea devine un fel de câmp de luptă.

E plin la televizor şi-n viaţă de situaţii în care duduia X îşi justifică imixtiunea în viaţa de cuplu a lui Y, pe care îl desparte de nevasta ce se cam învechise după douăzeci şi cinci de ani de căsnicie, prin dreptul ei la fericire; acela, la rându-i, vorbeşte despre fericirea găsită abia acum, la cincizeci de ani, de-ai putea jura că în toţi anii de căsnicie l-a bătut nevasta de l-a rupt. Două chestiuni rezultă, vorba lui Moromete: că numai pentru arheologi consoarta e cu atât mai tare cu cât e mai bătrână şi că fericirea este o scuză bună pentru tot felul de acţiuni pe care oamenii le fac. Moralitatea devine o vorbă goală şi mulţi oameni cred că-şi pot construi fericirea pe nefericirea altora, apoi se miră că au în suflet un gust amar. Sentimentul mi-e oarecum cunoscut, fiindcă atunci când sunt la pământ mă duc să-mi iau rapid măcar o pereche de pantofi, invocând aceeaşi scuză a dreptului la fericire (una mai costelivă, e drept – fericirea adică, nu scuza); mă trezesc cu un gust amar în portofel şi nici nu se poate spune că zburd de fericire. E drept că eu nu iau pantofii alteia, dar înţelegeţi voi ce vreau să spun; de altfel, port 35 şi nu se-ntâmplă prea des să mă lupt cu cineva pentru aceeaşi pereche, ca să nu mai zic că nu-mi cumpăr o pereche de încălţări cu un număr mai mare sau mai mică doar ca să mă simt eu bine că alta se simte rău (citiţi, vă rog, în cheie metaforică, nu despre pantofi e vorba aici).

Cum nu am nimic din disciplina şi spiritualitatea unui călugăr budist, nu mă amăgesc că voi atinge Nirvana, ba sunt chiar convinsă că şirul reincarnărilor mele succesive este abia la început, deci doritul loc al păcii şi fericirii depline este departe. Cu toate acestea, am fost fericită (nu bucuroasă, nu împlinită) de două ori în viaţă: când mi-am văzut prima dată fata şi când am avut certitudinea că sora mea nu va muri după operaţia la cap. Nefericită am fost de mult mai multe ori, dar cine stă să contabilizeze nefericirile, când a avut şansa de a se simţi fericit de două ori şi bucuros în sute de momente? Vai de aceia care n-au fost niciodată fericiţi sau de aceia care şi-au câştigat clipa de fericire prin compromisuri şi minciuni !

 

MIHAELA  MARIN  este profesoară la Colegiul Național  „C.CARABELLA”, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română…

 

 

Citiți și:

Episodul doisprezece din romanul foileton  NERO,  BRAC  GERMAN…

AMERICA  LA  NOI  ACASĂ, din New York la CDS, cu Dana NEACȘU…

LA  BORTA  RECE și domnul Radu PĂRPĂUȚĂ…

CIUCLARISME, cu prietenul nostru de la EUROPA FM, Bogdan  CIUCLARU…

EVENIMENTE  ÎN  AȘTEPTARE…

PICĂTURA CHINEZEASCĂ…

STRATEGII  DE  DISTANȚARE, cu Petre  STOICA…

SUPLIMENT  DE  LA…  BORTA  RECE,  direct din Moldova lui  PĂRPĂUȚĂ…

CULTURĂ  ȘI  ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…

O proză scurtă de excepție, în CULTURA LA MARGINEA  ȘOSELEI, cu Teodor Constantin  BÂRSAN…

CULTURA  URBANĂ, cu doctorul în filosofie Pompiliu  ALEXANDRU…

STUDENȚEȘTI, cu domnișoara Alexandra  MOCANU…

Doamna profesoară Alexandra  VLADOVICI  BÂRSAN, cu REFLECȚII  PEDAGOGICE…

JUNIOR  DE  WORCESTER, cu BOGDAN  VLĂDUCĂ…

 

 

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media