ortooxacell kiss2022.gif Flax

CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Constantin Teodor BÂRSAN: Semaforul

 

E vară. E cald. Trag cu sete primul fum. Nu, nu. Căcat. E un clişeu. Sunt la semafor. În fine, trag cu sete în piept primul fum de ţigară. Mai sunt 42 de secunde. Până la ce? Sunt sigur că semafoarele astea au un mesaj subliminal. Poate şi pentru că în timpul plimbărilor semaforul este un laitmotiv, o temă recurentă. O domnişoară încearcă să treacă strada neregulamentar. O trage înapoi prietena ei:

– Băga-mi-aş, ce ai tu fată, te-ai tâmpit la cap?

În ciuda limbajului apreciez totuşi atitudinea ei protectoare. Almdudler – limonadă tradiţională austriacă. La Café Wien. Singura băutură care nu mă plictiseşte. Mai sunt 28 de secunde. 28 de ani trecuţi ca 28 de secunde. Abia aştept să vină iarna, aşa beau un Fiaker, cafea cu rom. 15 secunde.

Cu semaforul e ca şi in viaţă. Nu există scurtături. Există compromisuri şi riscuri pe care ţi le asumi sau nu. Fumul se duce undeva în aer odată cu grijile şi problemele mele. Und jetzt alles ist verloren. Versul ăsta îl aud tot timpul în cap şi mă obsedează zi de zi. Adică, de ce ar fi totul pierdut? M-am gândit să compun o piesă pentru el. Dar e inutil din moment ce totul e pierdut. Moartea, distrugerea, sfârşitul, ăstea nu pot avea coloană sonoră.

Trag cu sete primul fum de ţigară. Ba nu, ăsta e al 5-lea. Trag cu sete al 5-lea fum de ţigară şi mă gândesc la profa de francezã din liceu. Ca Proust cu madeleinele. Profa de franceză cu costumul ei negru. Cu picioarele ei lungi, cu fundul destul de sus poziţionat. Înainte de ea avusesem alta, una mai în vârstă. Nu ştiu de ce, dar aşa îmi închipuiam că arăta Edith Piaf. După care a venit frumoasa asta cu gura ei strâmbă, vorbind peltic, ochii negri şi cămăşuţă bărbătească cu roz şi alb. Numărul 1 al fanteziilor mele adoleşcentine. Mai era şi profa de română. Uscată, uzată, obosită, destul de tânără însă îmbătrânită. În fiecare noapte petreceam cu câteva profesoare o noapte romantică în camera mea, ascultând Aprile cântată de Pavarotti şi Simfonia nr.1 de Beethoven. Noaptea scânteia şi ardea şi sufletul meu transformat în abur se depunea sub forma unor stropi de ambrozie pe tavan şi pe ferestre. Casetofonul mergea până în zori, în fiecare dimineaţă. În fiecare dimineaţă visam o altă fată. Nu ştiam de unde îmi veneau imaginile acelea. Mă trezeam aproape plângând. Însă găseam în fiecare zi o altă fantezie. Mai era profesoara de logică. Aia cu tricou’ cu bulldog-ul lui Churchill. Cred că Churchill era invidios pe bulldog-ul lui. Mă prinsese odată desenând svastici pe caiet. Profesoara, nu Churchill. Se aplecase peste mine etalându-şi decolteul generos şi îmbătându-mă cu parfumul ei, îmi trase o palmă. Îmi venea să urlu de fericire. Profa de franceză fusese surclasată. Acum, perna mea în fiecare noapte răspândea în jur parfumul Anei – profesoara de logică.

Pe vremea când încă mai credeam în femei frumoase. Totuşi cred că am renunţat la crezul ăsta prea tânăr.

– Eşti prea tânăr ca să nu mai crezi în femei, îmi spusese cineva.

Însă nu credeam că are vreo legătură cu vârsta. De obicei atunci când descoperi că  nu-ţi mai plac oamenii şi ai prefera să te lipseşti de compania lor, atunci îţi pierzi şi încrederea în femei. Sau descoperi că ţi-ai pierdut-o cu mult timp în urmă. Devin pentru tine o simplă imagine, o frântură dintr-o simfonie, un acord suav de pian şi atâta. Începi să te bucuri de o femeie aşa cum te bucuri de un tablou, de o melodie, de o băutură revigorantă. Câteodată oamenii îmi par nişte maimuţe oribil de privit. De la copii, la tineri, la bătrâni. Mă uit pe geam din cafenea în curtea bisericii. E plin de copii. Mă uit pierdut după fete frumoase.

– Bă boule, unde treci, tu nu vezi că e roşu?

Sunt iarăşi la semafor. A trecut roşu şi verde şi iarăşi roşu de vreo 5 ori. Sunt un Sisif al semafoarelor. Acum e roşu şi încerc să trec. 30 de secunde. Tre să fie şi aici ascuns un mesaj. 30 de ani. Poate mai am doar 2 ani de trăit. Îmi place să mă gândesc la moarte câteodată. Nu aşa cum se gândeşte cineva care e aproape de ea, desigur. Însă imaginea lespezii, a pietrei de mormânt mă calmează, mă relaxează. Mă uit la copii, sunt atât de veseli, de fericiţi, neştiind de fapt ce îi aşteaptă. Asta cu aşteptatu’ sună stupid. Dar mă refer la luptă, la lupta asta imbecilă. Mă simt ca un Sisif din nou însă lipsit de tragicul grecesc, mai degrabă caracterizat de ridicolul românesc. Mă simt ca un Sisif care a luat ţeapă de la un şmecher de cartier. Mă simt ca un soldat târât într-un război care nu-i aparţine, în care nu are nicio datorie morală să lupte. Ştiu pentru ce trebuie să lupt, dar de ce trebuie să lupt atâta? Nu înţeleg. Şi atunci cum să nu-mi aducă atâta pace imaginea unei lespezi de mormânt? Câteodată gândurile mă acaparează. Gândurile sunt demonii mei. În liceu erau fanteziile. Acum sunt visele, grijile, problemele.

– Copii repetaţi: reflechir.

O văd şi acum zâmbind cu ochii ei mari şi curioşi. Tânără şi plină de entuziasm. Câţi ani să aibă acum? 35? Cu copii, căsătorită, cu fundul căzut, nu mai poate fi obiectul fanteziilor mele. De ce reflechir?

Poliţia m-a văzut că am trecut pe roşu şi m-a amendat. Întodeauna am avut o fascinaţie faţă de autorităţi. Probabil că mi se trage de la Kafka. Un funcţionăraş frustrat prins într-o lume în care nu-şi găseşte locul. Dar uite că am luat-o aiurea. Iar trebuie să aştept la semafor. Lumea merge de colo colo. Ca să iţi găseşti o destinaţie trebuie totuşi să te fâţâi tot timpul. O vei găsi oricum. Dar eu unde vroiam să mă duc? Nicăieri. Străzile ăstea îmi aparţin. Noaptea şi ziua. Mie îmi povestesc totul. Tot ce au văzut şi au auzit. Chestii revoltătoare, nedreptăţi, intimităţi, lenjeriile de sub fustiţele domnişoarelor şi doamnelor care trec strada în grabă. Nu, nu poţi întreba o stradă aşa ceva. Mai ales în contextul în care a văzut chestii cu mult mai interesante. Dar pe mine nu mă interesează chestiile ălea cu mult mai interesante. Spune-mi stradă, de fiecare femeie care te-a călcat aşa cum au călcat în picioare zeci de bărbaţi fără pic de regrete. Însă străzile încep să mă plictisească. Se lamentează mult prea mult. A da, ştiu unde mă îndrept. Exact în iad. Da, acolo. Pentru că arată ca un iad. Cufundat într-o lumină roşie cu fel de fel de fete dansând în jurul tău, ai zice că night club-ul în care merg e un iad. Un iad aparte. Nu ştiu, aşa îmi închipui eu iadul. E de ajuns doar să le văd. Să le simt. Şi atunci mă apucă greaţa. Şi entuziasmul se pierde imediat. Mi-ar plăcea să scriu o carte numită Greaţa. Însă a scris-o ochelaristul ăla urât de Sartre. Cioran îl ura pe Sartre. Să fi fost succesul? Sau superficialitatea lui Sartre? Deşi auzisem că Sartre i-o şutise într-un timp lui Cioran pe Simon Boue. În orice caz amândoi sunt morţi. Ce rost are să discuţi despre morţi? Mai bine vorbeşti despre vii, chit că e de bine sau de rău. Trec pe langă o biserică. Încerc să vorbesc puţin cu Dumnezeu. Uite ce sâni frumoşi are madmoaezeala asta. Da, ştiu că e urât şi îmi cer scuze. Însă anumite femei pot fi atât de delicioase. Oferă-mi toată iubirea, toată afecţiunea ta, oferă-mi corpul tău. Atât vreau. Nu mă interesează ce ai citit şi nici să port o conversaţie intelectuală cu tine nu vreau. Vreau doar să îmi rămâi în minte şi să mă obsedezi, zi de zi ca o fotografie veche ce ţi-e dragă şi pe care o strângi la piept în fiecare zi. Mi-e indiferent totul. Deşi îmi spun că orice lucu mă afectează, de fapt mă mint. Trec pe lângă sediul unui ONG pacifist, pe geam lipit, un poster cu o bombă atomică.     Nu-mi plac cei care simt că trebuie să militeze pentru ceva. Mi-e indiferent dacă lumea se va sfârşi azi sau mâine. Poltica, mişcările sociale nu m-au pasionat niciodată. M-au pasionat loviturile de stat şi revoluţiile. Juntele. Schimbările violente care au adus la putere diverşi psihopaţi. Un psihopat nu face politică. O distruge mai degrabă. Probabil ar trebui să mă implic totuşi în ceva. Ce supliciu! Să te implici! Organizaţii, partide, stânga, dreapta, centru, în sus, în jos, comunişti, fascişti, neo nazişti, pacifişti, verzi. Până şi profa de franceză avea o înclinaţie spre francofilie, deci implicit ce spuneam eu spre socialism. Mi-o imaginam deseori în Montmartre în Parisul de pe vremuri la o cafea cu poeţi, scriitori şi tot felul de intelectuali. Parisul acum este un mare ghetou multicolor. Profa mea de franceză probabil că nici nu mai există. Poate a murit. Poate a dispărut, undeva în lumea ei. Nici nu ştiu dacă a existat vreodată. Câteodată totul este atât de absurd şi inutil încât cred că totul, lumea, oamenii pe care-i văd zilnic pe stradă sunt de fapt în mintea mea. Ceea ce mă face să cred că în adâncul sufletului meu sunt totuşi un solipsist. Şi nu sunt singurul. Uite tinerii aceştia care trec acum pe stradă, care înjură şi dau cu piciorul în maşină, scuipă şi vorbesc urât şi totuşi se închină de 3 ori în faţa bisericii. Sunt o parte din noi. Rebelul din fiecare. Rãzvrătitul. Iar tânăra care traversează strada pentru că îi e frică de ei, e partea feminină din fiecare. Cea care are nevoie de protecţie, golanul român din câte observ este un golan atipic. Ţine cont de Biserică, ca autoritate şi de figurile religioase, însă respinge şi valorile morale impuse. Mă duce cu gândul la imaginea unei babe evlavioase într-o mână ţinând Biblia, iar în alta toporul. Ce să facă cu toporul? Să taie lemne desigur. În spatele acestui sediu ONG inocent se ascunde o organizaţie neo legionară, unde se distribuie cărţi de către veterani senili şi ramoliţi, cărţi cu “Căpitanul” şi alte figuri marcante de genu ale căror “contribuţii” la cultura universală sunt de necontestat. Golani expiraţi. Îmi vine să le arunc o piatră în geam. Doar aşa. Din spirit de frondă. Din spirit de fontă. Din spirit de rebeliune. Însă trec mai departe fără să le dau satisfacţie. În ce extaz ar fi octogenarii belicoşi! Ce spirit revoluţionar şi beligerant i-ar anima!! Mai departe într-o librărie văd în vitrină o carte de Frederic Bigbeder. Impostorul ăsta, un fals Bukowski, un vandal literar ce se joacă, ce jonglează cu cuvintele. Şi aici ar merge o piatră în geam. Mi-ar place să fac o asociaţie: Asociaţia Aruncătorilor de Pietre. În unele ţări arabe oamenii sunt omorâţi cu pietre. De ce nu ar avea şi clădirile aceeaşi soartă? Însă spiritul meu revoluţionar se pierde total în aer când văd că am ajuns într-o intersecţie şi nu mai funcţionează nici un semafor. Întotdeauna la ora 12 nu mai e nici un semafor. Or fi declarat semafoarele grevă? Există o conspiraţie locală a semafoarelor? Sau mereu la 12 noaptea ne întoarcem cumva în timp şi nu mai avem electricitate? Uite, parcă văd şi nişte trăsuri, chiar un tramvai, oamenii îmbrăcaţi în costume de pe vremuri vorbind germană. Dar nu, din păcate nu, sunt întrerupt din reverie din nou de semafor. Pâlpâie o dată lumina roşie, portocalie şi verde şi gata s-au aprins. Toate trei luminile. Roşu, galben-portocaliu cu picăţele negre de muşte şi verde. Asta da! Cu sigurantă este o rebeliune a semafoarelor. Aici da dilemă! Să treci, să nu treci, să aştepţi? Semaforul ăsta e un fel semizeitate care mă provoacă să rezolv acest paradox. Mă simt un fel de wanna be Prometeu. Aşa că iau o piatră de pe jos şi arunc în culoarea galbenă a semaforului. Sticla şi becul se sprage. Mai rămâne verdele şi roşu. Aşa. Asta îmi place. Dihotomia. Sunt un maniheist incurabil. Binele şi răul. Să arunc în roşu? Să îmi asigur mie libertatea şi siguranţa negându-o pe a celorlalţi? Sau să mă sacrific pentru binele societăţii negându-mi propria libertate? Dilemele etice şi filozofice nu întarziau să apară. Însă deodată auzisem o voce şi totul îmi deveni clar :

– Ce faci mă dobitocule? De ce arunci cu pietre în semafor? Ţi-a cumpărat mă-ta (accent pe mă-) şi tac-tu semafor? Paştele mă-tii astăzi şi mâine de golan!

– E stricat. Aratã 3 culori dintr-odată.

– Las’ să arate. Că oricum nu mai trece nici dracu pe aici. Te-ai gândit tu să faci dreptate, hă?

În sfârşit un conflict veritabil, adevarat, cu un om, în carne şi oase nu cu un amărât de semafor stricat care nu-mi poate răspunde la invective şi la violentă.

– Ia să chem eu domne Poliţia. Sau mai bine dai 3 lei aici să-mi iau o vodcă şi nu mai chem Politia. Derbedeule!

Dezamăgit. Şi eu când credeam că e un început de conflict promiţător. Adverasarul meu e dat gata de problemele cotidiene şi îşi ascunde capul în alcool ca un struţ deprimat.

O tânără trece în grabă pe lânga noi. Gingăşia şi eleganţa ei (desigur) îl face pe bunul cetăţean cu simţ civic să o remarce.

– Ia uite mă ce bunăciune! Aloo, fetiţa, domnişoara? Eşti tare frumoasă!

Îi întind banii pentru vodcă.

– Mai du-te mă în mă-ta cu banii tăi! Eu mă duc după asta, m-am indrăgostit, spuse respectabilul cetăţean şi porni în urma tinerei. Alooo, doamna, domnişoara, hai la o Stalinskaya. Nu te opreşti, nu? Hai, ‘te dreacu’ de curvă!

Însă speranţa mea nu a murit, văzând că vajnicul gardian a fost respins şi vine către mine.

– Ia, dă mă piatra aia încoace!

I-o înmânez politicos, aştept cu nerăbdare un conflict.

Gardianul ia piatra în mână şi sparge o altă lumină a semaforului. Pe cea roşie.  Ce bucurie! Am fost eliberat. Însă cu eliberarea mea a dispărut şi dilema. Am fost înşelat!! Unde a fost lupta mea? Am fost eliberat cu forţa. Observ totuşi că stau de jumătate de oră la semafor. Aşa că trec pe partea cealaltă şi mă pierd în noapte privind cum salvatorul meu încă îşi contempla monstrul răpus.

 

TEODOR  CONSTANTIN  BÂRSAN  este absolvent de sociologie, lucrează și trăiește la Sibiu, e un tânăr și talentat prozator și poet și nu uită Târgoviștea adolescenței sale…

 

 

Citiți și:

Episodul doisprezece din romanul foileton  NERO,  BRAC  GERMAN…

AMERICA  LA  NOI  ACASĂ, din New York la CDS, cu Dana NEACȘU…

LA  BORTA  RECE și domnul Radu PĂRPĂUȚĂ…

CIUCLARISME, cu prietenul nostru de la EUROPA FM, Bogdan  CIUCLARU…

EVENIMENTE  ÎN  AȘTEPTARE…

PICĂTURA CHINEZEASCĂ…

STRATEGII  DE  DISTANȚARE, cu Petre  STOICA…

SUPLIMENT  DE  LA…  BORTA  RECE,  direct din Moldova lui  PĂRPĂUȚĂ…

CULTURĂ  ȘI  ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…

CULTURA  URBANĂ, cu doctorul în filosofie Pompiliu  ALEXANDRU…

STUDENȚEȘTI, cu domnișoara Alexandra  MOCANU…

Doamna profesoară Alexandra  VLADOVICI  BÂRSAN, cu REFLECȚII  PEDAGOGICE…

CULTURĂ  ȘI  EDUCAȚIE, cu doamna profesoară Mihaela  MARIN…

JUNIOR  DE  WORCESTER, cu BOGDAN  VLĂDUCĂ…

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media