Un interviu în mai multe secvențe
(Din Adevărul și România de la zero, 12 și 13 martie 2013 – Vlad Stoicescu)
Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran…
- Un om asediat
V.S.: Vi s-a oferit vreo funcție oficială de la momentul preluării puterii de către USL în primăvara anului trecut?
D.T.: Dacă, cumva, întrebarea a fost declanșată de afirmațiile făcute de domnii Horia Ghibuțiu și Mircea Marian într-o emisiune a domnului Ion Cristoiu, la B1, afirmații potrivit cărora eu am fost prima opțiune a liberalilor pentru funcția de Președinte al ICR, dar apoi s-a ajuns la numirea domnului Andrei Marga, vă spun exact ce am spus pe blogul unde am găsit informația respectivă: era vorba de o intoxicare căreia i-au căzut victime cei doi jurnaliști.
Nu-l cunosc pe domnul Crin Antonescu, nu l-am întâlnit niciodată, am vorbit o singură dată la telefon preț de zece minute, dar în niciun caz despre funcția de Președinte ICR. Pentru mine, o „ofertă oficială” înseamnă doar una făcută de persoana sau instituția îndrituită prin lege să facă și să-și asume o asemenea ofertă. Nu mi s-a oferit vreo funcție după preluarea puterii de către USL. Și-apoi, de ce mi s-ar fi oferit? Nu sunt membru al unui partid politic din coaliție, nici măcar nu m-am dovedit un susținător al coaliției respective. Nu m-am angajat în vreo campanie de
presă pro-USL, nu am scris favorabil despre USL. E drept, nici n-am criticat-o, când și-ar fi dorit dușmanii ei să vadă această uniune criticată.
V.S.: Nu cred că e vorba doar de dușmani și prieteni. Plagiatul unei persoane ajunse în fotoliul de prim-ministru este greu de trecut cu vederea, de exemplu, măcar pentru faptul că indică o deficiență de ordin moral care pune sub semnul întrebării însăși capacitatea de a gestiona corect treburile guvernării.
D.T.: Cum am fost măcelărit în anii dictaturii Ceaușescu și pentru vina de a fi dat în vileag plagiatul unui autor simpatizat de Putere, ar fi fost straniu să rămân de piatră în fața altui plagiat. Dacă nu am intervenit insistent în discuție, așa cum o doreau unii, nici nu am evitat să-mi spun părerea. Ce am evitat a fost să intru într-un joc în care tonul era extrem de ridicat nu atât din cauza faptei, ci din cauza mizei politice. De scris, am scris, și fără niciun echivoc. Plagiatul rămâne plagiat, chiar dacă acest scandal a izbucnit din inițiative care au avut cu mult mai puțin de-a face cu partea profesională, decât cu războiul politic. Dușmanii politici ai domnului Ponta au reușit nu doar pentru că-l doreau desființat, ci pentru că domnul Ponta le-a oferit muniția de care aveau nevoie.
V.S.: Credeți că Traian Băsescu este un președinte mai rău sau mai bun decât a fost Ion Iliescu?
D.T.: Nu cred prea mult în comparații de acest fel. Chiar dacă mandatele a doi președinți sunt apropiate în timp, climatul politic, social, reașezările plăcilor tectonice politice interne și externe pot fi foarte diferite. Probabil că domnul Iliescu a fost candidatul potrivit pentru perioada de tranziție. Terenul fusese pregătit – la nivel practic și de confort psihologic al maselor – pentru un om de tip Ion Iliescu spre finalul dictaturii lui Ceaușescu.
Domnul Băsescu a venit pe valul de așteptare declanșat de nevoia afirmării unor oameni politici energici, carismatici, capabili să spargă un status quo, pregătiți să reziste la tăvăleli zilnice, predispuși la băi de mulțime. Domnul Băsescu se potrivea fișei de post încolțită sau inoculată în mentalul colectiv.
Orice ne-ar rezerva viitorul, cred că domnul Traian Băsescu va rămâne în istorie drept un politician care a dominat scena politică în chip aproape absolut. Talentul de politician va putea fi greu de negat. Surprizele și diferențele de opinii între cei care vor scrie istoria acestor ani ar putea veni însă tocmai din detalii, din informații și dovezi din ce în ce mai limpezi în legătură cu mijloacele folosite spre a domina în acest fel scena politică.
V.S.: Vorbiți de viitor. Cum vi s-a părut Crin Antonescu în luna petrecută ca interimar la Cotroceni?
D.T.: Mi-a produs impresia unui om asediat. De partenerii de coaliție. De dușmanii politici. De trimișii diplomatici. De mecanismele din care face parte România. Și mai ales, asediat de noutatea poziției în care s-a trezit. Mulți dintre noi spun că sunt pregătiți pentru o situație sau alta, chiar pregătiți să moară. Când trebuie să moară, unii află că nu prea sunt pregătiți…
V.S.: Dincolo de acomodarea strict personală cu realitățile funcției, e de analizat totuși și felul în care a înțeles să propună un alt model prezidențial, fie doar și pentru o lună de zile, până la revenirea în funcție a lui Traian Băsescu. Domnul Antonescu n-a reușit să trateze nici măcar pentru câteva clipe nevroza colectivă, adică să fie în sfârșit mediator. A părut un om nervos nu doar pentru că era asediat instituțional, ci poate și pentru că era asediat de propria dorință de a ajunge odată la Cotroceni? „Eu în locul lui” nu e un plan prea grozav pentru România, oricine ar fi personajele implicate.
D.T.: Nu, nu este un plan. Nu uitați însă că între domnii Băsescu și Antonescu există cel puțin un episod nu doar foarte personal, ci extrem de dureros. Este vorba de dezbaterea în care o replică a domnului Băsescu bătea sau a părut multora că bate spre o tragedie – sinuciderea soției domnului Antonescu. Asemenea replici lasă urme pe care nu le putem bănui.
Vederea și viziunea
V.S.: Vorbeați de asediul „mecanismelor din care face parte România” în perioada suspendării președintelui Băsescu. Puteți fi mai exact?
D.T.: Domnul Crin Antonescu nu a bănuit cât de puternică este rețeaua de PR a președintelui Băsescu. Este vorba de o plasă construită în ani, consolidată cu pricepere, întreținută cu perspicacitate. Intervine apoi personalizarea pe care partenerii o fac, „X este garantul angajamentelor luate de România”, „Y este partenerul nostru în România”. Ce să mai spun despre cinismul, insolența unora dintre reprezentanții partenerilor României. Când ambasadorul american, domnul Mark Gitenstein, afirmă că gurul său în materie de Justiție în România este doamna Monica Macovei și că înainte de a lua o poziție în legătură cu asemenea subiecte o consultă pe doamna Macovei, trebuie să fii mai abil decât insolența celui mai puternic ca tine.
Dacă domnul Gitenstein ar fi mărturisit că nu formulează nicio poziție înainte de a o consulta pe doamna Renate Weber, domnul Antonescu putea fi mai relaxat. Numai că doamna Weber era demnă de a fi consultată, pe când lucra la Cotroceni. Cum a plecat de acolo, nu a mai fost demnă de a fi consultată. Ba, dintr-o constantă apărătoare a valorilor statului de drept, luptă în care are exact aceeași vechime ca doamna Monica Macovei, a devenit în capul unora un dușman al statului de drept.
A mai existat un moment în care cei din jurul domnului Antonescu ar fi trebuit să cântărească foarte atent ce se întâmplă. Momentul a fost acela în care domnul Sebastian Lăzăroiu scria că tot ce a avut să-i spună Philip Gordon lui Crin Antonescu a fost: „Fuck off, kid!…” Eu, unul, nu-mi amintesc de o precizare, o declarație, o delimitare, o dezavuare venită dinspre partea americană în care să se spună că afirmația domnului Lăzăroiu este o elucubrație.
V.S.: Faptul că n-au făcut-o arată că…
D.T.: …în politică, unii au dreptate, alții au dreptul.
Puțini sunt cei care, având dreptate, știu să-și câștige privilegiul de a avea dreptul.
V.S.: Dacă ați fi consilierul lui Crin Antonescu, ce i-ați recomanda?
D.T.: Cred că domnul Antonescu nu găsește suficient de frecvent resursele de a construi o balanță care să-l favorizeze între sinceritate și precauție. De exemplu, este evident că, deși semnalează o stare reală, starea de putrefacție morală a presei din România, Raportul Comisiei Europene preia, fără să mestece, toate poncifele campaniei pro-Băsescu. Evident, este revoltător să vezi așa ceva. Dar un om politic care dorește să aibă un viitor de anvergură greșește afirmând, din amărăciune, că nu a citit încă documentul respectiv, fiindcă este tipărit cu literă prea mică.
Îmi permit să-i sugerez, pe această cale, domnului Antonescu că, mai ales în cazul unui om politic, una e vederea și alta este viziunea. Faptul că unui marinar îi este suficientă doar vederea pentru a reuși nu ar trebui să-l încurajeze pe domnul Antonescu să creadă că în proiectul politic în care s-a angajat un profesor de istorie poate reuși și el în lipsa unei viziuni. Când recurg la serviciile unui medic, marinarul și profesorul de istorie nu aleg, neapărat, amândoi doctorul de ochi. E posibil să aibă nevoie de specialiști diferiți, în funcție de ce-i doare, ce li se năzare și de ce au nevoie spre a funcționa cât de cât plauzibil.
O țară care nu mai are suflet
V.S.: Realist vorbind, vedeți mai multe șanse ca România de mâine să facă măcar câțiva pași înainte, să bată pasul pe loc sau să regreseze?
D.T.: Pentru a nu fi acuzat că am plagiat declarația unui ilustru colaborator al ziarului Adevărul, mărturisesc teama că România va arăta nu doar în anul 2030, ci chiar în anul 2050 la fel ca România de azi. Spre a contrazice o asemenea bănuială posomorâtă, oamenii tineri trebuie să-și aducă aminte că vor îmbătrâni. Și pentru a îmbătrâni cum își doresc, nu trebuie să calce în aceleași gropi în care au călcat și calcă bătrânii înțelepți români de astăzi. Să-și asume propriile gropi, doar așa s-ar putea ca impasurile să fie mai puțin adânci și ceva mai rare decât până acum.
V.S.: Mai găsiți vreo miză în ce se întâmplă cu România?
D.T.: O miză personală, nu. O miză de suflet, da. Este și motivul pentru care mai șoptesc pe un blog personal. Dacă nu aș ști că sună caraghios și nici nu ajută la nimic, aș spune că mă doare sufletul pentru ce se întâmplă în România, o țară care nu mai are suflet.
V.S.: Permiteți-mi să fiu mai optimist: are câtă vreme putem să ne întrebăm ce facem cu România.
D.T.: Domnule Stoicescu, România este a dumneavoastră și a celor mai tineri ca dumneavoastră. În consecință, singurul răspuns concludent, practic, trebuie să vină, și va veni, din partea dumneavoastră și a celor mai tineri decât dumneavoastră. Celelalte răspunsuri, mai meșteșugite sau mai betege, rămân doar răspunsuri dintr-un interviu.
Dacă o țară ar putea fi clădită din interviuri sclipitoare, România ar fi de mult Paradisul, iar românul – „omul nou” visat de la Campanella încoace, ba, chiar și înainte de el. Dacă există un tip de om care nu ar putea să respire nici măcar un minut în „Cetatea Soarelui”, acela este românul. Utopiile românului, cel din carne și oase, nu sunt de tip renascentist. Și asta mi-l face atât de drag, mult mai drag decât îmi este românul din cărți, reviste și interviuri.
*
- mormântul ostașului necunoscut
elegi, pugnavi, perdidi
(pentru vasile – gogea și gribincea)
visez:
cineva stă pe un scaun
în fața unui mormânt
ține în mână o carte de telefon
lângă scaun
multe alte cărți de telefon
mii de pagini
„ce faci acolo?”
„caut numele ostașului necunoscut”
mă trezesc
mă duc la cimitir
îl străbat alee cu alee
pe toate pietrele de mormânt
același nume:
„tu”
(Azi pun Ultima pălărie în cuier. Mulțumesc tuturor celor care au răsfoit paginile acestui blog.)
Dorin TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
