În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”
Alte rimelări
1.
IN MEMORIAM LEONID DIMOV
5 decembrie1987
„Toţi visează […] să cuadreze cercul…”
(Dan Barbilian)
Era, în loc de catedrală,
o prismă dodecaedrală
din clar cleştar, nu cu vitralii,
imun la geruri şi mitralii,
într-un cuvânt: prea luminos
pentru a fi și numinos, –
şi care se edificase
într-un pustiu de alte case
ale lui Dumnezeu sau ale
unor fiinţe mai mortale,
pe vremea când lui Saint Pierre
i s-a substituit πR,
(sfânt şi acesta, şi-n etate,
dar de o altă pietate,
în care să te-nchini e-un şart
ortogonal, ca la Descartes,
de ordonate şi abscise),
sfânt al unei credinţi precise, –
a cărui neterestră Romă
era de-a dreptul în pleromă;
încât vacanta omenire
avea, în fine, o menire
sau, cum se zice, o misiune
incompatibilă cu or’ce
abatere sau omisiune;
nu răsunau, în templu, orge
sau voci în cor, ci, mai dibace,
o muzică de reci abace,
pe ale căror portative
silenţioase, dar active,
se succedau şi-o luau la vale
mobíle cifre zecimale,
incongrue, ba chiar pervers
de neaceleaşi, într-un mers
imprevizibil, însă nu
aleatoriu, – doar că tu
(adică oameni şi noroade),
în lipsa oricărei perioade,
nu putea(ţ)i şti cât ţine π-ul.
Enoriaşilor, pariul
le cam plăcea, – şi-o coterie
de-adepţi juca la loterie
punând, în grosul vălmăşag
al catedralei, rămăşag,
într-o de-veci expectativă
pe zecimala succesivă, –
ce apărea, în ritm crescent,
pe un ecran fluorescent:
icoana cultului ocult
al numărului transcendent
şi iraţional, zis π.
În alte epoci, mai demult,
treceau ani lungi, decenii şi
chiar secole, într-un alai
de negură, până să ai
o scumpă zecimală nouă
a numărului care, nouă,
la şcoală ni s-a spus cu nouă
sau zece: 1, 4, 1,
5, 9, 2, 6, 5, 3,
ş. c. l., câte vrei,
de după-ncepătoriul trei, –
încât nu s-a născut nebunul
să-i ştie, unul câte unul,
toţi membrii, – de când, mai ales, e
în tot mai spornică progresie…
Cam aţipisem, în eclesie,
pe-o bancă, aşteptând ca π-ul
să ni se-arate, în sfârşit,
integru şi desăvârşit;
ba chiar dormeam, – când, în impiul
meu somn, am fost bătut pe umăr
de Cel ce este acest număr,
care-mi spunea că,-n următoarea
ar’metică, numărătoarea
va înceta; şi că ni-i dat
să construim, pe-ntâi ianuarie,
latura primului pătrat
a cărui riguroasă arie
egală-i cu-a unui cerc dat.
2.
Pe zidul dinspre curte urca aristolochia
(un soi de clematită: curcubeţea sau remf);
se auzea, la radio, din casă, Wilhelm Kemff, –
când a intrat pe poarta de fier forjat, în rochia
de organdi, subţire ca roşul abajur
din hol, şi foarte aspră la pipăit (mai caldă
decât mătasea, însă); şi, ca o Esmeraldă,
a vrut să le ghicească în cărţi… Dar cei din jur
au declinat oferta, căci preferau să joace
un preferans, cu-aceste cartele de taroc,
iar nu să-şi devineze destinul echivoc
pe care, mai degrabă, ţineau să şi-l dejoace
stând împrejurul mesei verzi (patru, trei, – sau doi,
atunci când, fără cvorum, jucau pe-o mână moartă),
nedornici de oricine le-ar fi intrat pe poartă,
țigănci,, poştaş sau crainic al zilei de apoi.
Tălmăciri
Clement Clarke Moore
O VIZITĂ A SFÂNTULUI NICULAE
Ajunul sfintei zile-a Crăciunului, – nu-i nimeni,
Nici şoarece, să mişte, necum alţi ipochimeni;
Atârnă-n preajma vetrei ciorapi, căci în odaie,
Din clipă-n clipă, poate pica Sân’ Niculae;
Ăi mici, sub plăpumi calde-ntre mobilele brune,
Visau la prăjitura închisă-n şpais, cu prune;
Iar mama, cu scufie, şi eu, ce mă găteam
Cu fes, – de hibernare ne, tocmai, pregăteam;
Când, dinspre câmp, un clinchet, când aţipeam pe-o tâmplă,
Mă face să dau fuga, să văd ce se întâmplă,
La geam: am tras oblonul degrab’ şi – ce să vezi? –
Pe rufăria albă a proaspetei zăpezi,
Era, sub raza lunii, lumină ca-n amiaz,
Când înspre ochii-mi lacomi, de parc-o văd şi az’,
Zbura o mică sanie cu,-n frâu, opt reni, – pe care-i
Mâna o mogâldeaţă (uite, atât de mare!),
Un bătrânel, dar zdravăn şi iute,-ncât doar unul
Putea să fie: Sfântul ce,-odată cu Crăciunul,
Arată-se… Ca şoimii de iuţi, goneau, şi-n spume,
Când, de pe capră, Moşu-i striga, pe toţi, pe nume:
Dii, Coadă-de-cometă, hai, Cupidon, sio, Vulpe,
Foc, Tunet, şi tu, Fulger, şi tu, cel ce-ntre pulpe,
Nu te laşi strâns şi Mândru te cheamă; Pas-de-danţ,
Mai sus; Grozavu tatii, te ’nalţă peste şanţ!
Ca frunzele ce zboară-n furtună, iar când dau
De-o stavilă în cale, spre cer în sus o iau,
Dând ei de zidul casei, ajung pe-acoperiş
Iar ţiglele, sub pasul, când oblu, când pieziş,
Se-aud sunând ca vara, atunci când bate piatra.
Curând, o vâlvătaie iluminează vatra,
Căci Niculae-al nostru o luase-n jos pe coş;
Şi iată-l în odaie, în blănuri lungi, pe moş,
Pătate cu funingini şi straturi de cenuşă,
De vreme ce venise pe horn, iar nu pe uşă.
Avea un sac în spate cu jucării, săracul
De el, – mai greu de-o tonă părând să-i fie sacul,
Când l-a dat jos din cârcă. Numai că, deschizându-l,
Şi gura, ca şi ochii,-i surâseră, la gândul
Că are să ne facă atâta bucurie
Cu câte o bomboană, cu câte-o jucărie.
Gropiţe-avea-n obrajii trandafirii; un nas
Ca o cireaşă; gura, un arc de cerc (vă las
Să-l desenaţi voi singuri!), cu capetele-n sus;
O barbă, ca zăpada; şi,-n gură (nu v-am spus),
Un capăt de ţigară, ce frunţii sale,-n timp,
Ce mai trăgea dintr-însă,-i făcea un soi de nimb;
Avea ditamai guşa, dar nu ca inşii hâzi,
Şi-o burtă ca piftia ce tremură când râzi.
Era voios ca elfii obezi… Şi-am râs de gnomul
Acesta, cam cu teamă, – dar am văzut că omul
Era blajin. Ciorapii-i umplù, apoi, – iar nasul
Sucindu-l ca pe-o cheie şi nefolosind pasul,
Ieşi pe hornul casei şi, buf! de-a dreptu-n sanie
Ce dispăru ca,-n cupă, o bulă de şampanie, –
Nu mai ’nainte, însă, de-a ne ura, sub lună
Şi-n ger: „Crăciun ferice la toţi şi noapte bună!”
Facebook
WhatsApp
TikTok
