Ne apropiem de sfârșitul anului și aici nu mă refer la data de 31 decembrie. România se serbează și în același timp își și face bilanțul în aceeași zi, pe 1 Decembrie. E greu să trăiești în România de azi, dar nu-i cumplit cum era în anii ’50. Atunci chiar și a trăi de azi pe mâine era un lux pentru că puteai fi luat oricând și dus într-un loc în care aproape că nici oasele nu mai rămâneau din tine. Așa pur și simplu, pentru nimic… Iar despre anii ’50? Iartă-mă, n-am găsit altă comparație.
Ultimele două luni ale anului curent am vrut să le aloc citirii unei cărți despre care se spune că a avut un mare impact emoțional și informațional asupra cititorilor în general. După o scurtă cercetare mi-am îndreptat atenția spre „Sapiens – scurtă istorie a omenirii” a lui Yuval Noah Harari. Căutându-o să o comand am constat că există și o altă carte asemănătoare, cel puțin ca titlu, adică „Homo sapiens – o istorie plină de speranță” scrisă de Rutger Bregman. Până să mă lămuresc pe care să o comand prima, undeva în partea de jos a ecranului laptopului am văzut o altă carte care, la fel, avea un titlu asemănător cu celelalte două. Aproape asemănător… Titlul cărții este „Homo sovieticus” scrisă de Alexandr – Soljenițîn, ar completa repede cineva care citește tableta de sâmbătă de la început, dar nu… – Zinoviev.
Am renunțat la cele două de la începutul căutării și, fără să mai stau pe gânduri, fără să mă uit la preț, am comandat cartea lui Zinoviev. Am primit-o deja și am și citit-o, după care am așezat-o lângă celelalte: Povestiri din Kolâma, Destin în bătaia vântului și Ocna… ce binecuvântare, Noi, Panta Rhei, Speranță abandonată și Fără speranță, Șef în Gulag, Întuneric la amiază, O viață în Gulag și multe, foarte multe altele… Stau toate morman, într-un colț al camerei. Nu au toate loc în rafturile de bibliotecă pe care le dețin, așa că nu m-a lăsat inima să le despart, să le țin separat. Nici ele nu s-au supărat că le-am așezat morman, din contră, spun că ele fac parte dintr-o companie selectă. Numai gândiți-vă, să fie în aceeași cameră, la un loc, Șalamov cu Evghenia Ghinzburg și cu Osip și Nadejda Mandelștam, cu Vasili Grozman, cu Zamiatin, cu Dmitri Vitkovski împreună cu ceilalți… Într-adevăr o companie extrem de selectă. Artiști ai cuvântului ale căror opere vor dăinui cât lumea și pământul. Oameni care deși au trăit și scris în plin secol XX, marele secol al multor descoperiri și al aselenizării, nu și-au putut vedea cărțile publicate decât la mulți ani după ce le-au terminat. Această situație a fost comentată cu un umor incredibil de către Anna Ahmatova, prietena soților Mandelștam. Ea i-a spus Nadejdei: „Ce te tot amărăști atât de mult dragă, că poeziile lui Osip nu sunt publicate? Tu nu știi că noi acum trăim înainte de Gutenberg?!”
Lângă ele, însă, nu stă și Arhipelagul Gulag. L-am separat… Șade de-o parte, lângă pat, lângă cartea bunului meu prieten, adică lângă Jurnalul Fericirii. L-am separat definitiv de celelalte cărți după ce am citit cum l-a prezentat Nadejda în cartea sa pe Soljenițîn. Spunea ea: „Soljenițîn, un tânăr artilerist după care tânjeau lagărul și literatura… Că unii au supraviețuit (în lagăre) e uimitor, dar cel mai mult mă uimește că unii dintre ei nu și-au păstrat doar viața ci și luciditatea și memoria. Cunosc astfel de oameni și aș fi bucuroasă să le enumăr numele, dar n-a sosit vremea, iată de ce îl voi pomeni doar pe acela pe care îl (re)cunoaștem cu toții: SOLJENIȚÎN!”.
De aceea, dacă cineva vreodată mi-ar cere să îi dau un sinonim pentru memorie i-aș răspunde prompt: SOLJENIȚÎN! Abia aștept conferința din 11 decembrie. O să fie o conferință care o să rămână în memorie.
Ion Cosmin BUSUIOC a studiat Teologia și, cum spune, e țăran din Nucet, Vrednicul Satului și… șeful cântăreților.
Facebook
WhatsApp
TikTok
