Hollywood nu s-a gândit la așa ceva când a scris Titanic. Poveștile de dragoste din filme sunt mult prea complicate, aproape ireale și lipsite de simplitate naturală. Hollywood nu știe despre ce vorbește, judec eu. Așa că m-am decis să scriu singura istorisire de iubire adevărată la care am luat și eu parte, mai târziu, pe parcursul ei. Am exagerat-o pe aici și pe acolo, pe dincolo și pe dincoace, numai cât să acopăr golurile produse de memoria mea scurtă. Acolo unde îmi voi aminti clar, povestea va fi dulce, onestă și de dragoste: cum s-au iubit ai mei.
Tata era un puști abia ieșit din armată, înalt, frumos, cu dinții strâmbi. Făcea furori printre domnișoare și probabil ar fi făcut mai multe dacă nu ar fi fost atât de dedicat muncii și bisericii. Creștin după evanghelie, visa să predice duminicile în adunare, cu umerii drepți, capul semeț și plin de îndrăzneală. Tata a fost și mereu va fi veșnicul mândru inteligent: adică om brunet cu fruntea lată și cu privirea aia adâncă de se gândește la „je ne sais quoi” tot timpul.
Mama în schimb știa la ce se gândește și nici nu se ferea să spună; cu părul negru pe bigudiuri și bărbia sus, se împărțea între dezamăgire și sarcasm vis a vis de tinerii din orașul și biserica ei. Dacă vânzarea de mirese ar fi fost legală, cel mai probabil că bunica ar fi dat-o pe bani frumoși primului moș de 70 de ani care ar fi venit. Mama a fost și mereu va fi veșnica femeie mândră și stilată care își știe valoarea, dar care are prea multe dubii.
Într-o duminică frumoasă, tata, pe care îl vom numi Aurel (ah, ce ciudat e când părinții au nume propriu!), se decide să sară într-un tren pentru a mai vizita și alte biserici. Mama, pe care o vom numi Doinița (vezi tu, Doina ar fi fost prea dramatic), se întâmpla să fie în biserica ’ceea. Aurel o vede, Doiniței nu-i pasă; Aurel îi cere adresa, Doinița i-o oferă dezinteresată și amuzată. Când s-au cunoscut ai mei, nu se cereau adresele de Facebook pentru că nu se inventase încă tehnologia în România. Oamenii doar se vizitau pe nepusă masă și se așteptau să ai unde să îi primești. Mai fain este că oamenii chiar se primeau unii pe alții!
Au trecut două luni de la incident și Doinița a uitat complet de Relu și îndrăzneala lui. Relu se trezește într-o zi, găsește adresa în buzunar și își amintește de ce i se aprinseseră călcâiele. Așa se face că, într-o dimineață de weekend, Doinița, cu moațe pe cap și în pijamale, îi răspunde la ușă unui Relu buimăcit și surprins de apariție.
Era iarnă. Afară ningea frumos și așezat. Sub albul zăpezii, parcul dădea impresia că te poți îndrăgosti pur; și simplu. S-au plimbat câteva ore: mama recita poezii, iar tata era impresionat și pierdut. Au vorbit câte-n lună și în stele în aerul înghețat al lui februarie. Bunica pregătea colțunași. Vor fi fost primii colțunași din viața lui Relu, care anunțase deja pe un ton hotărât: „Data viitoare când vin, vin s-o iau pe Doina … așa cum un băiat ia o fată”.
În seara lăsată prea devreme, mama îl conduce pe tata la autobuz. E frig. Tata poartă pantaloni negri cu fermoar roșu, iar mama face tot posibilul să nu se holbeze sau să râdă. Autobuzul sosește, iar Relu o sărută tandru pe frunte. Doinița e impresionată și, de atunci, pierdută. Din punctul acesta, totul se întâmplă pe repede-nainte: părinții se învoiesc, tinerii se iubesc și se iau. În total, patru luni.
Îi spun mamei că îi voi scrie povestea de dragoste. Ea râde: „Dar ce, eu am avut poveste de dragoste? A fost totul prea repede”… și apoi începe din nou să povestească, pentru a nu-știu-câta oară, cum s-a cunoscut ea cu tati; povestește zâmbind cu drag și dor, la un telefon vechi cu butoane, în timp ce Relu cântă la chitara veche din sufragerie.
Facebook
WhatsApp
TikTok
