TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Pagini din… izolare

Gata cu realitatea teribilă, de fiecare zi… O trăim, e complicată, e fără rost să mai adăugăm ceva…  O perioadă, de acum înainte, vă propun, cu mijloacele modeste care-mi aparțin, atât cât pot, o poveste nouă… O să încerc să o scriu, de la o săptămână la alta… În izolarea necesară…

 

Fratele   IOSIF (unu)

Capitolul  1

 

                       Oamenii din mănăstire erau învăluiți adesea de fumul care ieșea prin ferestrele deschise și de curentul tăios care venea dinspre pădurea agitată. La început de septembrie, până și luna atârna mică și galbenă, înghesuită printre norii de toamnă.  Departe erau valurile de spumă ale unei mări necunoscute. Se spune că, în viață, cel mai frumos ar fi ceea ce nu e cu putință, atunci când toate plutesc în mintea ta, ca o lumină ștearsă, îndreptată undeva înapoi, spre dimineața din ziua trecută.

Fratele Iosif simțea nevoia să aibă încredere în chipul cel nou, cu îngândurarea din priviri răspândită prin chilia lui îngustă, cu mobilă veche și puțină. Era strivit de o uimire stăpânită cu greu, răscolea prin minte lucrurile, ca pe niște cuvinte de neînțeles, iar memoria îi aducea în surdină întâmplările trecute. Afară, noaptea lăsase un început de furtună, iar vântul a suflat înghețat, dinspre munți. Copacii de lângă pereții mănăstirii se aplecaseră sub rafalele dese ale ploii și câteva frunze s-au lipit peste sticla umedă a ferestrei. Un desen ciudat s-a format în mijlocul de lumină palidă. S-a făcut întuneric, se apropiase miezul nopții. De ce, s-a întrebat fratele Iosif, ca în copilărie, soarele și luna pier atunci când apun? Și unde?

Fratele Iosif s-a ridicat din pat la cinci dimineața, a visat toată noaptea cum se stingeau sunetele brusc în jurul lui, așa cum se născuseră. În aer pluteau urme de praf, prin chilia lui întunecată se adunaseră în dungi subțiri, amestecate cu lumina mică a lumânării aprinse în candela spânzurată sub icoană. Varul s-a cojit și el în bucăți mici, care alunecaseră lângă peretele crăpat și rece. Mirosea ciudat, a tămâie și a clei, dar și a rumeguș umed, iar dimineața s-a apropiat moale și apăsătoare.

–Viața, frate Iosif, îi spusese în seara trecută călugărul Arsenie, nu se măsoară aici în ore, pentru noi timpul are o altă curgere.

–Și altă oprire? a întrebat el.

–Dumnezeu, i s-a răspuns, nu e nedrept să ceară altceva decât ceea ce a dat. Cum știi, el a dat unora cinci talanți, altora trei și altora unul. Doar primii au daruri înalte.

E o altă logică, și-a zis fratele Iosif, înfrigurat de prezentul continuu și de veșnicia noii sale vieți, învăluită în sfințenie, în lumina diafană a păcii și a iubirii. Așa scria în cartea pe care a primit-o de la călugăr… Moartea, a mai citit el acolo, nu e o fiară înspăimântătoare, ci poarta prin care trecem în bucuria fără de sfârșit. Încă mai avea în minte glasul părintelui Ghelase, înfundat în răceala bisericii din mănăstire. Dumnezeul meu, dă-mi urechi ca să-Ți ascult chemarea, de oriunde mă aflu și oriunde mă îndrept!

A rămas în ușa îngustă a camerei. Fratele Iosif a văzut printre nori forma unui avion, care acoperise răsăritul zilei, în zborul lui spre munți. Când a trecut pe cerul încă tulbure, fratele Iosif l-a privit încruntat și a scos un sunet mic, de parcă i s-ar fi rupt ceva în glas. Avionul a dispărut în depărtare și pământul s-a zdruncinat cu câteva secunde întârziate.

–Moartea? Soartă veche și întâmplare sigură… Orice drum duce spre ea, ești mereu mai aproape de ea și niciodată mai departe. Ai grijă pe unde mergi, i-a mai spus Arsenie într-o altă zi, drumul se frânge ușor și se înfundă într-o stâncă roasă de vânt.

–Ai zis odată că trebuie să-mi deschid bine urechile, a zâmbit fratele Iosif.

–Da, noi de când ne naștem avem un singur țel, să-l aflăm pe Dumnezeu.

–Dar se spune că nu-l putem găsi, dacă mai întâi nu ne găsește Dumnezeu pe noi.

–Doar ai citit și tu, în El trăim și ne mișcăm, dar patimile ne-au închis ochii și nu-l vedem. Ne vom trezi, însă, din somn și vom începe să căutăm mântuirea.

Amintindu-și, fratele Iosif a avut gândul ciudat că niște degete imense au străpuns peretele din spatele lui. El n-a știut niciodată, până atunci, să se ascundă în întuneric, a rămas mereu cu ochii larg deschiși. Zorile i s-au părut întotdeauna îndepărtate și greu de așteptat, erau clipele lui de uimire, când toate deveneau fierbinți și de neînțeles. Încă se mai ruga, atunci când prima rază de lumină a intrat pe geamul îngust din spatele camerei.

–Rugăciunea, frate Iosif, este peste tot, i-a mai șoptit călugărul Arsenie, în umbra unei seri trecute. E și atunci când stăm jos sau în picioare, culcat în pat sau mergând.

–Știu, i-a răspuns el, și Apostolul spune, neîncetat rugați-vă, dați mulțumire pentru toate.

–Da, atunci când obosești, așază-te, asta e lucrarea, tu îi arăți Lui viața ta. Apoi totul este așteptare. Dacă Dumnezeu îți va da sau nu, pentru că El este începutul și sfârșitul…

În mâini i s-a clătinat cana cu ceai fierbinte și fără zahăr. Părea gata să o răstoarne în fiecare clipă. În dimineața de toamnă rece mirosea a pâine de la bucătăria din apropiere și, așa i s-a părut, a castane coapte și a vinete așezate pe grătarul mare din spatele mănăstirii. Toate i-au fost limpezi și privirea i-a rămas netulburată și niciodată pierdută. Tristă doar…

Și-a mai amintit și începutul de august, starețul i-a vorbit multă vreme, în cerdacul luminos din spatele camerei lui din mănăstire.

–Știi, i-a spus, că un călugăr e un bătrân frumos, dar e o frumusețe sufletească. Adică, dragul meu, tu care ești un tânăr cu școală multă poți să mă înțelegi mai bine. Să nu te împiedici în nimicurile timpului și de patimile lumii, să fii un om odihnitor, care nu a trăit degeaba. Un călugăr bătrân, pe care eu l-am găsit aici, îmi spunea și mie că a fi călugăr tânăr înseamnă a fi bătrân înainte de bătrânețe. Și, mai zicea el, oamenii ar trebui să se bucure de tine, așa cum se bucură de o floare, de o apă limpede, de un fagure de miere și de un răsărit de soare.

Era o zi de sărbătoare în mănăstire. Au început mai de dimineață, ca să se poată face loc pentru Sfântul Maslu, s-au slujit Parastasele pentru morți și cele 40 de parastase cu lumânări și colivă. Au fost Acatistele zilnice, apoi Ceasurile și Sfânta Leturghie. De la prânz, până spre seară, au intrat cu toții la Ascultare. Fratele Iosif avea încă în minte sfaturile pe care le-a primit în urmă cu șapte luni, atunci când a venit acolo.

–Frate, i-a zis călugărul Arsenie, bucură-te în Domnul, așa trebuie să faci iubitul meu pe care harul lui Iisus te-a luminat și te-a depărtat de lume. Acum îl slăvești din suflet pe Dumnezeu și să nu uiți că El te-a scos din lume, dar nu-ți arată la început nici patimile, nici ispitele. Până când nu vei deveni călugăr El nu te va lega cu frica Sa. După aceea vor veni încercarea, strădania și lupta… Nu va fi ușor să biruiești patima.

Fratele Iosif a ajuns primul în biserică, pentru Vecernia de la ora cinci, după-amiaza. Îi plăcea, de fiecare dată, să-și privească mâinile mici și să simtă odihna lor obosită, în poala ascunsă de hainele largi. Cum i se păreau? Cumva scufundate într-o apă rece, cu un tremur neliniștit și cu un zvâcnet pe care-l simțea numai el.

Vecernia de la cinci și, peste toate,  fratele Iosif, atunci când era numai Ștefan… Cum mai cânta, în toamna aceea, din urmă cu opt ani, soprana celebră, în fața sălii uriașe a Filarmonicii din Frankfurt! În biserica scufundată în liniștea dinaintea slujbei, fratele Iosif rămăsese cu mâinile pe genunchi și privea amețit, se afla la marginea lumii și trupul lui se făcuse mic, adunat sub straiele de rugăciune. Și-a amintit acele zile de noiembrie, era student la Sorbona și a fost invitat de prietena lui, Sibyle, să-i viziteze pe bunicii ei, la Frankfurt. Era cu Sibyle de aproape un an, locuiau împreună, păreau că se potrivesc, amândoi retrași, plini de spaime mărunte și pierduți în Parisul care-i devora încet, dar cu răbdare.

Era un sfârșit de toamnă, au ajuns la bunicii ei la începutul săptămânii, i-au primit în casa lor de lângă Frankfurt, în Niederhochstadt, un loc care semăna cu o lume de basm, cu case așezate între copacii rânduiți nemțește, acolo unde și timpul curgea mai domol, iar noiembrie se revărsase pe străzile curate și vesele. Bunicii erau fericiți să-și vadă nepoata, pe Ștefan l-au primit bine, mai ales bătrânul a încercat să lege conversații mai lungi, în curtea mică, încărcată cu florile de toamnă.

–Mâine seară, le-a spus bunicul la sfârșitul săptămânii, mergem la Operă, vedem Vecerniile siciliene, de Verdi.

–E o bucurie, i-a răspuns Ștefan, eu știu o mulțime de povești despre revolta sicilienilor împotriva ocupației franceze din martie 1282.

I-a cucerit pe bunici, care l-au ascultat cu aerul lor de înțelepți aflați într-o lungă și precisă așteptare. Le-a povestit despre evenimentele care au zdruncinat lumea mediteraneană în acea jumătate a secolului al XIII-lea. La Palermo, revolta populației siciliene împotriva stăpânirii franceze a început printr-un incident minor între cavalerii francezi și localnici, la slujba de vecernie din biserica Chiesa del San Spirito. A urmat un masacru căruia i-au căzut victime câteva mii de francezi, în următoarele șase săptămâni. Regele Siciliei, Carol I de Anjou, subordonații săi și toți nobilii francezi îi tratau foarte rău pe sicilieni. A fost cauza principală a conflictului. Carol a fost obligat să părăsească Sicilia, iar Petru al II-lea al Aragonului a devenit rege.

–E uimitor, i-a șoptit Sibyle, a doua zi, în sala uriașă a Operei, în timp ce orchestra atacase uvertura celebră  a lui Verdi.

–Da, i-a răspuns Ștefan, sunt vrăjit de toate din jurul meu.

A fost un spectacol cu un decor fastuos, toate au prins viață pe scenă într-o avalanșă de tablouri care au ținut spectatorii lipiți în fotoliile mari.

–Ariile au fost ca niște bijuterii dintr-o casetă strălucitoare, a zis bunica, la pauză, iar mișcările mulțimii au fost construite cu un simț al echilibrului perfect.

–Bunica, a zâmbit Sibyle, a fost în corul Operei din Frankfurt. Cum e, bunicule? a mai întrebat ea.

Erau într-o sală luminată feeric, de la etajul al doilea, la o masă rezervată din timp, pe care i-au așteptat patru pahare pline cu șampanie.

–Domnule, a răspuns bătrânul, elegant în costumul scos de la naftalină, este o suavitate serafică, un timbru somptuos, mai ales la interpreta rolului Helene, sunt voci bogate și tehnici la superlativ.

–Și ce acute sonore, l-a completat bunica, grave, puternice, fără eforturi prea mari.

–Sunt ca dintr-o poveste bunicii tăi, i-a spus Ștefan prietenei, în drum spre sală, pentru a doua parte a spectacolului.

Fratele Iosif a simțit o mână sprijinită pe umărul drept. Și-a scuturat fruntea, a regăsit liniștea din biserica mică a mănăstirii și a zâmbit ușor. Și totuși, timpul s-a târât atât de încet, încât a  bănuit că-l părăsește voința, iar transpirația i s-a scurs de pe frunte pe ochi.

–Ești tulburat? l-a întrebat de alături călugărul Arsenie. Omul, dragul meu, trebuie lăsat să se cerceteze pe sine, unii nu au vocație monahală și-i încurcă pe ceilalți.

–Dar eu? a șoptit fratele Iosif, în liniștea bisericii din mănăstire.

–Tu? Cred că ai înțeles bine, călugăria este una de anonimat, fără lepădare de sine, fără ascultare și fără smerenie ea nu există.

–Am început să simt așa, a mai adăugat fratele Iosif.

–E bine, noi nu putem avea liniște, nici chiar dacă e liniște. Adică suntem cei care se retrag ca să se poată arăta cu liniștea și cu puternicia lor.

–Dar, a mai întrebat el, poate fi călugăr un om obișnuit?

–Frate, noi spunem că e bine să fii călugăr înainte de a fi călugăr, iar răutatea este o piedică pentru călugărie.

–Am citit și eu… Trebuie să fii bun, ca să te asemeni cu bunul Dumnezeu.

Fratele Iosif începuse să afle, noua lui viață ținea de un sentiment al ființei în care putea să-l cheme și pe altul la trăirea lui proprie și nu să-i demonstrezi tu, de fiecare dată, câte ceva. Așezat la rugăciunea de seară, el a simțit că ar fi o trufie nemărginită gândul că ar putea să-i păzească pe alții de păcate, câtă vreme încă nu se putea păzi pe sine. Noaptea, când încerca să adoarmă, îi veneau în minte întâmplările ultimilor ani, atunci când n-ar fi bănuit cum va fi viața lui mai departe. Știa că ar trebui să-l părăsească gândurile vechi, dar nu era ușor. Îi bântuiau prin cap furtuni aspre și tot felul de mici trădări care-l ajungeau din urmă. A avut o viață cu de toate, cu încercări peste puterile lui, dar și cu biruințe adevărate.

Ștefan a ajuns la mănăstire la jumătatea lui martie. În prima zi, părintele stareț l-a privit cam posomorât și fără prea multă îngăduință. S-a schimbat repede, i-a plăcut tânărul din fața lui, care avea un aer timid și ușor obosit parcă de viață, ca o femeie paralizată de spaimă, nu e nimic de pierdut, totuși, restul se poate câștiga…

–Să vorbim despre rugăciunea minții, știi ceva despre ea?

–Știu, i-a răspuns Ștefan, este ca meseria fiecărui om.

–Așa, a îngăduit părintele… Vezi tu, mulți dintre noi avem viața înlăuntrul minții. Să lucrezi rugăciunea minții înseamnă să te faci pe tine însuți să spui rugăciunea, dar repede, ca să aibă timp mintea să nască gânduri trecătoare. Și apoi să o trimiți în inima ta.

–Am citit, părinte stareț, să nu te îndoiești și să bați direct la ușa milostivirii dumnezeiești.

–Da, iar Iisus îți va deschide…

Cuvintele fratelui Iosif curgeau liniștite, nici el nu s-ar fi așteptat la tihna dimineții de martie, în camera cu miros de lumânări topite. Îl privea pe bătrânul cu fața netedă și barba căzută până dincolo de locul inimii și, în unduirea luminii strecurate prin fereastra deschisă, și-a amintit de bunicul lui, dascăl de biserică în satul în care s-a născut mama. El îi spunea mereu că trecerea spre altă lume, nu-i zicea niciodată moartea, e locul în care omul se împlinește cu adevărat, e locul acela în care sufletul începe să trăiască singur. Bunicul o spunea altfel, mai simplu, cu vorbe neîncurcate în înțelesuri, adică scuturate de orice tânguire colorată, cum va citi el mai târziu, în cărțile studenției.

–Hai, bunicule, protesta Ștefan, ajuns la adolescență, cum se poate să te împlinească moartea ca adevărat…

–Cum ar fi, l-a întrebat părintele stareț, de parcă ar fi auzit amintirile fratelui Iosif, dacă ceea ce nu ne place s-ar repeta veșnic?

–Dar noi, s-a grăbit să-i răspundă, amestecând cumva personajele din fața lui, ne dorim fericirea și ne temem de moarte, suntem triști atunci când se termină ceva în viața noastră.

–Așa e, fiule, doar că rostul lumii noastre trebuie să plece de la lume, dar și să-l depășească cumva.

Fratele Iosif – sau, poate, încă Ștefan – a încercat să înțeleagă din prima clipă că viața este și altceva și mai ales acest altceva ar trebui căutat. A găsit și cuvintele potrivite, atunci când a citit despre calea mântuirii. Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a dat Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El… Numai că, toate acelea, și-a spus fratele Iosif, pot să fie încă foarte departe.

A stat până la două, în noapte, la Utrenia de vineri. O vrabie mică, de casă, a ieșit în zbor dintre grinzile groase ale bisericii și a plutit liniștită prin aerul încălzit de lumânările aprinse. El a înclinat capul, șovăind, apoi a ieșit prin ușa deschisă și a adormit greu, îl apăsau gânduri amestecate și o memorie încurcată în amintiri vechi. Doar un foc aprins ar fi putut aduce liniștea în sufletul lui apăsat de îndoieli și vedea, printre ochii aproape lipiți de somn, o pădure de flori muribunde, cu petalele scuturate ca un covor în numeroase culori sclipitoare. Știa cum sta scris în cartea sfântă, lăcustele au rege, totuși ies împreună în stoluri groase

Cândva, în timpul dinainte, fratele Iosif își numea întristările fericirea interludiului, așa cum îl auzise pe profesorul de la Sorbona, îndrumătorul tezei lui de doctorat.  Mă pierd, zicea el, dar redevin altcineva, mă adun într-o oglindă crăpată, dar nu mă cred foarte vinovat. Și continua să păstreze nostalgia chipului crăpat din oglindă.

–Dragul meu, i-a repetat adesea Arsenie, în lungile plimbări prin pădurea din spatele mănăstirii, acum te-a văzut Dumnezeu, te-a luminat…

–Rugăciunea, întreba bărbatul tânăr, călcând cu grijă peste crengile groase, trebuie spusă fără cuvinte?

–Fiule, harul lucrează și fără strădania omului. Tu mănânci, mergi, dormi, te trezești, dar înlăuntrul tău strigă rugăciunea.

–Și aduce pace și bucurii, așa mi-a spus și părintele Ghelase.

–Să te mai luminez puțin, starea duhovnicească prin care lucrează în noi harul dumnezeiesc are trei încercări. Prima este curățirea care-l îndeamnă pe om spre pocăință, nimic nu e al tău, totul lucrează în tine în chip de taină. Apoi este luminatorul, cel ce se roagă primește lumina și vederea lui Dumnezeu, adică e vorba despre limpezirea gândurilor noastre, adâncirea înțelesurilor.

–Știu, a răspuns fratele Iosif, atunci când Arsenie a tăcut ușor îngândurat. Urmează umbrirea harului, acolo găsim și rugăciunea minții noastre.

–Vezi? Și noi aici, la picioarele noastre, de ce oare nu ne îngrijim? E prea greu să strigăm numele lui Iisus ca să ne miluiască?

În pădurea arsă de soarele de peste vară se auzeau zgomote amestecate, într-o dimineață  care strălucea printre copacii înalți și încă verzi. Brațele celor doi despicau aerul, ca niște săbii umflate și păreau alcătuite dintr-un porțelan sclipitor.

–Și timpul e scurt, cum vezi, iar lucrurile rămase de făcut sunt încă foarte multe, a mai zis Arsenie.

–Așa spunea și un filosof chinez, a zâmbit fratele Iosif, cu amintirea lecturilor din studenție.

–Știu și eu, i s-a răspuns, e cel cu săgețile care zboară tremurătoare.

De fapt, între ei nu era nicio culoare țipătoare, nicio vorbă nepotrivită, doar umbre. Multe umbre… Umpluseră gălețile cu ghebe de toate mărimile, crescuseră după ploile din ultima vreme, se aplecau lângă rădăcinile copacilor și rupeau cu grijă ghemotoacele umflate deasupra ierbii. Degetele fratelui Iosif mângâiau frunzele adunate din tufele pe carde le mișcau, în drumul lor prin pădure. Din prima zi în mănăstire, starețul l-a îndemnat să-și asculte inima, adică o inimă pe care nimic să nu o poată opri. Până și îndoiala poate să fie necruțătoare, dar trebuie să începi de undeva.

–Și tot despre smerenie, a continuat Arsenie, după câteva minute de plimbare tăcută, fiul meu, acum că te afli la început, îngrijește-te să te cunoști pe tine însuți, pentru ca să pui temelie smereniei și să înveți ascultarea. Și să dobândești rugăciunea, a mai zis, aplecându-se fericit după o nouă grămadă de ghebe din apropierea lor.

–Cred că știu, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă, rugăciunea să-ți fie răsuflarea ta

–Sigur, și să nu te unești din neștiință cu vrăjmașul sufletului tău.

Vorbele îi intrau în minte, trecând apăsat peste cărarea acoperită de florile deja uscate, iar privirea i se oprise peste tufele groase de măceșe, colorate aprins și cumva învăluitor. Păzește-te de tot răul, acum, că ai intrat pe câmpul de luptă și vei fi încercat cu multe feluri de ispite și pregătește-te să rabzi. Niciodată ispitele nu sunt mai mari decât harul

–Uneori glasul lui Dumnezeu se aude doar în depărtare, a șoptit fratele Iosif, aplecat peste o altă grămadă mare de ghebe.

–Așa e, fiule, poți să fii cu el, dar să nu te depărtezi de lume, i-a răspuns Arsenie. Cum ai putea să ieși de sub vraja lumii, ca să-ți închini viața lui Dumnezeu?

–Nu am încă un răspuns, a mărturisit încurcat celălalt.

S-au împlinit șapte luni de la venirea în mănăstire și el nu așteptase cele nouăzeci de zile ca să fie frate. Arsenie a fost cel căruia i-a fost încredințat încă din prima zi. După numai o lună și jumătate a fost primit în rândul fraților, i-au fost date puține ascultări gospodărești și, la început de mai, a avut binecuvântarea de a purta dulama. La sfârșitul lui august a fost făcut deja purtător de rasă.

–Ești deja rosofor, frate Iosif, i-a zis starețul, să nu deznădăjduiești atunci când vei mai ajunge la păcatele vechi, ele vor fi biruite.

A primit rasa, culionul, camilafca, centura și metania.

–Până la sfârșitul anului, i s-a mai spus, vei fi tuns în monahism.

–Călugărul, dragul meu, i-a repetat părintele stareț, se face pe sine, pentru întreaga viață, dar lui Dumnezeu.

–Am ales viața aceasta, i-a răspuns fratele Iosif și știu ce am de făcut.

–E singura șansă la mântuire, să pălească vraja lumii. Adică să te porți angelic, să ai o voce calmă și să pășești ușor.

–Și să am dragoste față de Dumnezeu…

 

 

 

 


Regata Valeriana

Gurmand + Raiman
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro