TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – O lecție despre existență

S-a mai dus un an de școală… Am obosit, dar guvernanții mă mai vor încă trei ani lângă elevii mei. Încă trei ani lecția mea despre existență va mai „curge” spre ochii adormiți sau, tot mai rar, larg deschiși către proful de filosofie…

Și aceasta este, de fapt, întrebarea: existența înseamnă, pur și simplu, doar trecerea noastră prin viață? Jean-Paul Sartre scria că omul este singura viețuitoare conștientă de existența sa. De treizeci și ceva de ani îi întreb pe elevii mei dacă plantele sau animalele există… Și mi se răspunde că există, dar ce înseamnă asta? Filosoful francez mai spune și că lucrurile fizice sunt doar „în sine”, în timp ce omul este „pentru sine”. A fi om, așadar, este și altceva decât a fi un lucru. Existența omului precede oricărei semnificații a acestei existențe în general. „Eu sunt” îl precede pe „ce sunt eu”… Este celebra expresie „existența precede esența”.

Am simțit mereu  ( în ultimii ani mai rar, ce-i drept…) nedumeririle adolescenților din fața mea. Și, de obicei, insist: prin „esență” se înțelege acel ceva care este cu adevărat ceva, adică „natura acelui ceva”. Omul nu are o asemenea natură, el trebuie să se creeze pe sine însuși, el trebuie să-și creeze propria natură, propria esență, pentru că nimic nu-i este dat dinainte. Și încerc să fiu și mai clar… Omul, le spun eu, nu are o natură veșnică, așa cum cred cei mai mulți dintre filosofi, la care să se întoarcă și să se sprijine pe ea. Înseamnă că nici întrebările despre sensul vieții nu se justifică. Oamenii sunt condamnați „să improvizeze”, sunt ca niște actori așezați pe o scenă, fără textul rolului și fără să existe cineva care să le „sufle” replicile din cutia ascunsă în marginea de jos a sălii.

El, omul, trebuie să decidă cum vrea să trăiască… Și ce mai spune Sartre? Atunci când omul trăiește experiența faptului că el există și că el trebuie să moară, descoperind că nu există    niciun sens în toate acestea, atunci așadar îl cuprinde „angoasa”. Se simte străin într-o lume fără sens, ajunge la disperare și silă, la plictiseală și la absurd. Și, prietenii mei, le mai spun eu elevilor nu foarte interesați de dialoguri filosofice, ajungem la libertatea pe care omul o trăiește ca pe un blestem. E cunoscuta expresie a lui Sartre, „omul este condamnat la libertate!” Omul este condamnat pentru că nu s-a creat pe el însuși și totuși este liber… Aruncat în lume, el devine răspunzător pentru ceea ce face. Prin propria noastră alegere, noi decidem ce trebuie să facem, să mergem la muncă, să respectăm niște reguli, să alunecăm în masa anonimă și să devenim un individ impersonal al mulțimii.

Totuși, libertatea noastră ne „comandă” să facem ceva din noi înșine, să ducem o existență autentică sau reală. Există însă o limită până la care omul este vinovat de toate? Da, crede Sartre, viața nu are niciun sens în sine, dar omul nu se împacă neapărat cu această situație. A exista înseamnă să-ți creezi propria existență; în sine însăși, conștiința nu este nimic înainte de a simți ceva. Și filosoful francez ne dă și argumentul: conștiința este întotdeauna conștiința a ceva, iar ceea ce poate să fie acest „ceva” depinde de noi înșine, dar și de lumea din jurul nostru. Noi alegem ceea ce are semnificație pentru fiecare om. Aici am avut mereu unele „greutăți pedagogice”, am simțit că elevii mei sunt mai nedumeriți decât la început. Tocmai de aceea le-am dat exprimarea concretă a unui scriitor contemporan… Doi oameni pot fi prezenți în același spațiu și timp și totuși pot trăi în mod cu totul diferit, pentru că lăsăm ca părerile noastre și interesele noastre să influențeze felul în care percepem mediul în care trăim. O femeie însărcinată poate să aibă senzația că vede peste tot alte femei însărcinate, dar asta nu înseamnă că înainte n-ar fi existat asemenea femei însărcinate. Numai că, sarcina are o altă semnificație, e nouă, e importantă… De aici și concluzia: propria noastră existență influențează modul în care percepem obiectele în spațiu, atunci când ceva nu e important nici nu-l vedem. Sartre mai scrie că „omul aneantizează” ceea ce nu are semnificație pentru el.

Și tot așa se va termina ora mea de filosofie, despre sensul vieții, iar peste câțiva ani va mai rămâne să o predau doar pisicilor mele din curtea casei și, poate, simpaticei Norocica, șoricara cea jucăușă și veșnic în căutare de haleală proaspătă… Probabil că toate aceste mici viețuitoare nu vor „aneantiza” nimic din ceea ce are o atât de serioasă semnificație pentru ele…